Am privit întotdeauna – cu o mirare uşor fascinată, chiar – oamenii care au memorie. O memorie atât de fină, încât să aşeze toate cunoştinţele despre o persoană într-un „fişier” aflat la nivelul conştient al gândirii şi, mai mult, să fie capabile de sinteză. Să expună, în câteva cuvinte, absolut tot ceea ce ştiu despre acea persoană. În special, recunosc, m-a frapat capacitatea unora de a suplini lacunele cu informaţii ambigue, ușor incorecte, astfel încât să nu afecteze cu nimic descrierea lapidară, dar eficientă, a celui vizat.

Îmi povestea cineva că a întâlnit adesea în viaţă un om cu memorie. Aproape la fiecare pas important. Acelaşi om care îi anula orice faptă bună prin înşiruirea, înaintea tuturor, pe scurt, a erorilor săvârşite în trecut. Amplificate corespunzător: nici prea mult, nici prea puţin. Doar cât să doară. Dar fără pic de răutate, s-ar părea. Chiar cu un zâmbet larg și cald pe buze. Şi mă întreba întristatul narator dacă nu are tot dreptul să urască sincer, din toată inima, această persoană – cu tot cu memoria ei. I-am răspuns că ura nu ar fi decât o pedeapsă pentru el însuși deoarece, adesea, persoanele ce se bucură de răul altora par a-și hrăni înverșunarea cu ura și durerea pe care izbutesc să le provoace.

Să fim sinceri, cu toţii am întâlnit astfel de oameni. Cu toţii suntem, la un nivel diferit, desigur, dotaţi cu o memorie selectiv-vindicativă, porivită unui război de gherilă sau unei lupte încrâncenate. Doar că, pe bună dreptate, nu toți am folosit vreodată această calitate pentru a face rău. Totul depinde, până la urmă, de felul nostru de a fi. Sau, altfel spus, de felul în care aplicăm preceptele morale. Este extrem de simplu să lovim, însă binele îl săvârșim, adesea, atât de anevoie...

Se întâmplă, uneori, la un nivel greu de explicat (şi mai greu de înţeles), ca imaginea unei persoane fixând, în mod exacerbat, aspecte neplăcute în mintea cuiva, să fie rememorată de alţi şi alţi oameni, ducând mai departe acel „exces de memorie” menit să facă rău. Iar fenomenul respectiv apare, în mod bizar, exact atunci când persoanei vizate pare să îi fie mai bine, atunci când se aşterne liniştea peste unele discuţii trecute şi vindecarea peste vechi răni. Oare nu ne place – nouă, sau măcar multora dintre noi – pacea? Or, mai degrabă, suntem îndemnaţi de cel care îşi justifică existenţa prin răutate şi încrâncenare, părintele durerii, al intrigilor şi al întristării? Merită cugetat pe această temă.

Până la urmă, cele mai frumoase lucruri pe care am fi putut să le spunem celor dragi (cu atât mai mult aproapelui nostru... mai îndepărtat) rămân bine ferecate în noi. Suntem zgârciți în vorbe bune, dar foarte generoși în cuvinte și alte manifestări ale mâniei. Excesiv. Și, poate tocmai de aceea, căderea se dovedește a fi o călătorie elaborată, nu un simplu pas greșit...

Amintindu-ne cu sinceritate deplină de scopul vieţii noastre, ar fi bine să ne lămurim, o dată pentru totdeauna, rostul în lume. Nu este deloc greu să îndreptăm un adevărat tir de artilerie, sub forma atenţiei către aproapele nostru, lovindu-l şi străduindu-ne să îl îndepărtăm de un eventual premiu lumesc pe care l-am dori şi noi. Doar că, pe bună dreptate, niciun obiect sclipitor sau loc mai vizibil sub soare nu merită să îl primim la schimb cu sufletul. Aceasta este realitatea, acestea sunt condiţiile existenţei noastre. Deoarece, atenţia fiindu-ne distrasă mereu de imagini şi frânturi de memorie, de gânduri crâncene şi fapte nepotrivite, adevăratele valori vor trece pe lângă noi, în grabă, cât timp suntem atenţi la distrugerea celuilalt. Un gest deloc necesar. Un exces, fie el de putere sau de… memorie.