Apoftegme ale Părintelui Paisie Aghioritul

Sunt oameni care au harul lui Dumnezeu asupra lor, care le trădează viața tăinuită. Aceștia simt energiile harului, pacea, bucuria și celelalte.

Postul și în general orice nevoință, trebuie să înceapă de la o jertfă pe care o face omul pentru dragostea lui Hristos. Diavolul se arde din pricina dragostei noastre pentru Hristos. Cu o nevoință seacă nu merge.

Când vom închide ochii cei trupești și ni se vor deschide ochii sufletului, vom vedea lucruri care ne vor surprinde. În cealaltă viață vom avea multe surprize.

Este o vreme când trebuie să-I oferi lui Dumnezeu osteneala ta. Există însă și o altă vreme în care va trebui să înțelegi lucrarea ta duhovnicească, ce citești, ce faci...

Ascultarea de gheronda al tău este, ca să zicem așa, ca o plantă medicinală de care ai nevoie, să spunem, atunci când ești răcit. Îl întrebi pe gheronda al tău, el ți-o arată și tu o iei de-a gata. S-a încheiat subiectul. În timp ce când ești singur, încerci singur toate plantele, până vei găsi pe cea potrivită. Și poate până s-o găsești vei pătimi o pagubă mai mare decât folosul pe care ți-l oferă.

Multa muncă îl sălbăticește pe om, îl face o fiară. Trebuie ca munca să fie dirijată de sus, de la gheronda.

În anii ce vor veni mulți oameni vor deveni monahi, fiindcă se vor plictisi să tot cânte din drâmbe și vor suferi un pustiu în sufletul lor. Vor veni la Mănăstire și vor face nevoință, postiri, dar nu vor afla nimic, fiindcă le vor lipsi premizele necesare. Fiindcă pentru a afla harul, trebuie să dobândești aceste premize. Și cea dintâi dintre ele este sensibilitatea. Dacă nu ai sensibilitate, vei rămâne într-o asceză seacă și searbădă, orice ai face.

A venit cineva și m-a întrebat: „Să mă fac monah?” A zis câteva lucruri și am înțeles că nu este pentru monahism. I-am spus: nu. S-a întors după un timp vagabond. „De vreme ce mi-ai spus să nu mă fac monah...”, îmi zice. "Da, măi copile, dar nu ți-am spus să devii vagabond”. Altuia care m-a întrebat i-am răspuns: „să te faci monah. Tu ești pentru monahism”. Se întoarce după un an, înăbușit în problemele lui: „Pentru ce mi-ai spus să mă fac monah?,  îmi zice.

Este foarte trist că unii egumeni au devenit ca niște directori de fabrici. Au neliniște și se dau de ceasul morții ca să se facă muncile lor. Aici însă nu am venit pentru asemenea lucruri. Să nu uităm scopul nostru. M-am dus și eu la o mănăstire. Și l-am văzut pe egumen tot învârtindu-se prin mănăstire să vadă dacă sunt făcute bine ascultările. În loc să facă rugăciune în chilia lui pentru fiii lor, pierde timpul cu lucruri fără de importanță.

Dacă vizitatorii care vin în Mănăstire au pretenții lumești, să se ducă fiecare în armată sau în spital. Acolo le vor vedea pe toate în ordine și curățenie. În Sfântul Munte însă trebuie să caute numai viață duhovnicească.

Mulți care au plecat din mănăstirea lor s-au căit și au fost nefericiți.

Oamenii cei săraci care sunt lipsiți și nu au ce să mănânce, dacă nu vor cârti, vor avea aceeași plată cu nevoitorii care se nevoiesc în Athos sau în chiliile lor. Fiindcă aceștia fac nevoință cu voia lor și acest lucru le ușurează mult osteneala. Eu, să spunem, orice aș face, o fac cu voia mea și acest lucru mă face să nu simt bine greutatea. În timp ce acești nenorociți flămânzesc, fără să vrea acest lucru și de aceea rabdă cu mare dificultate sau le vine foarte greu. De aceea Dumnezeu se poate să le dea chiar o plată mai mare decât asceților.

*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011