În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. (Luca 19, 1-10)

Întâlnirea Domnului cu vameșul Zaheu are loc imediat după vindecarea orbului despre care s-a pomenit în Evanghelia din duminica a treizeci și una după Rusalii. Intrând în cetate, Mântuitorul Iisus se afla pe drumul principal, înconjurat de mulțimea care-i fusese deja piedică orbului să se apropie prea lesne de Cel ce l-a vindecat. Aceeași mulțime slăvitoare de Dumnezeu la vederea minunii, stă iarăși piedică, de data aceasta vameșului Zaheu, care era o persoană incomodă, ba chiar antipatică fiindcă strângea birurile. Vameșii și desfrânatele constituiau două categorii de oameni atotprezente și disprețuite de popor, însă Hristos spunea odinioară că aceștia vor intra mai ușor în Împărăția lui Dumnezeu decât cei plini de mândrie și lipsiți de pocăință (Mt. 21, 31).

Vameșul Zaheu nu doar că era disprețuit și - cu siguranță pentru aceasta - nelăsat să se apropie de Iisus. Dar nici statura nu-l avantaja, fiindcă era pitic. Ne putem imagina câte glume se făceau pe seama lui Zaheu-piticul și totodată cât de înverșunat putuse să devină acesta atunci când percepea vamă. Pe când la apa Iordanului s-au apropiat de Ioan vameși dornici de botez, acesta le-a spus că actul lor de pocăință nu constă în renunțarea la meseria lor, ci în perceperea corectă a taxei, fără a cere ceva în plus, adică fără a recurge la abuzuri. Aceasta înseamnă că suprataxarea era un procedeu arhicunoscut în îmbogățirea multora dintre vameși, după ce dădeau stăpânitorilor romani ceea ce se cuvenea în mod oficial. Este posibil ca și Zaheu să fi făcut întocmai, precum e posibil ca el să fi fost chiar unul dintre vameșii care se întâlniseră cu Marele Botezător, fiindcă Ierihonul se află foarte aproape de Betabara, locul botezului de la Iordan. Dacă este așa, atunci eroul pericopei evanghelice din această duminică nu se afla la prima încercare de schimbare a vieții sale.

Dezavantajul înălțimii îl determină pe Zaheu să se urce într-un copac de pe marginea drumului pentru a-L vedea pe Iisus. El nu strigă, ca orbul pomenit cu o duminică înainte, „Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă”, fiindcă infirmitatea sa nu era una pentru care să se ceară vindecare. Astăzi poate lucrurile stau altfel, dar pe atunci nimănui nu îi trecea prin minte faptul că înălțimea sa poate fi modificată, nici chiar de către Dumnezeu Însuși, deși toate sunt cu putință înaintea lui Dumnezeu. Zaheu nu cerea o astfel de minune, ci ajutor în viața sa duhovnicească, nebănuită de cei din jur. Însă urcându-se în copac s-a făcut priveliște tuturor care probabil au comentat: „uite-l și pe Zaheu piticul, s-a cocoțat într-un dud”, ironizându-l. Însă gestul său a fost suficient pentru a-i atrage atenția Domnului Iisus care imediat i-a cerut să se coboare din copac fiindcă vrea să prânzească în casa lui. Această neașteptată cinste nu era pe placul mulțimii, chiar dacă aceasta tocmai fusese martoră la minunea vindecării unui orb. Dar Mântuitorul nu S-a menajat de la această acțiune, de a intra „să găzduiască la un om păcătos”, fiindcă nu Îi stă în fire să se poarte după placul oamenilor, ci dimpotrivă „a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”

Neașteptata gazdă, primind pe Iisus, face o mărturisire neașteptată și de altfel necerută de nimeni: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”, ceea ce arată că adevărata sa pocăință dă roade. Zaheu nu e zgârcit cu propria avere și cel puțin din declarația sa, ar putea rămâne destul de sărac după ce face milostenie. Dar prin aceasta arată că  îl lasă inima să facă cu averea sa ceea ce nu a putut tânărul bogat care ținuse toate legile din tinerețea lui, dar care, dorind desăvârșirea, a primit de la Hristos răspunsul: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Lc. 18, 22). Prin fapta sa, Zaheu arată efectiv că nelegându-și viața de averi, vameșii și desfrânatele chiar intră mai repede în Împărăția cerurilor decât cei ce se socotesc drepți (Mt. 21, 31).

Hristos nu îl laudă pe Zaheu pentru declarația sa de pocăință însoțită de milostenie. Nu fiindcă nu s-ar bucura de gestul aceluia, ci fiindcă la îndeplinirea faptelor bune El învață, nu cu mult înainte de aceasta: „când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17,10). În schimb afirmă că se mântuie nu numai Zaheu, ci toată casa lui. Iar fiindcă Zaheu într-o clipită a renunțat la o jumătate din averea sa pentru săraci, tot într-o clipită se face vrednic de mântuire, anume „astăzi”. Hristos spune despre Zaheu că „și acesta este fiu al lui Avraam” nu în sensul că ar fi urmaș după sânge al strămoșului evreilor. Acest lucru era deja evident. Dar cum odinioară spunea Ioan: „să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Matei 3, 9), vameșul devine urmaș al credinței marelui patriarh.