Istoria pomelnicului este veche, acesta fiind utilizat încă din timpurile apostolice. Utilizarea lui în cultul creștin se generalizează în secolul al IV-lea. În timpul canonului euharistic, sau în timpul proscomidiei, pomelnicele erau citite de către diacon, cu voce tare. Mai târziu, odată cu înmulțirea credincioșilor, din motive practice, au început să fie citite doar cu voce joasă, la proscomidie.

În trecut, numele persoanelor erau scrise pe lemn, ulterior fiind redactate pe hârtie. Pomelnicele se împart în două categorii: ale ctitorilor, care se păstrau în Biserică, la proscomidiar, pentru a fi pomenite în cadrul slujbelor şi de neam sau de familie, fiind agățate pe perete, lângă icoane. Mai târziu, pomelnicele au fost duse și păstrate în biserică.

Pomelnicele, realizate pe suport din lemn, cu mâner și cu un sistem de agățat, aveau suprafața împărțită în două coloane, unde erau trecute numele celor vii, respectiv al celor morți. Ele erau tot timpul supuse ajustărilor, în funcție de nașterea noilor membri sau de moartea lor, atunci când numele urmau a fi șterse și trecute în coloana celor adormiți.

Privitor la modul de redactare, pomelnicele pictate pe lemn urmau un anumit model. De obicei, în partea superioară era reprezentat un simbol religios (cruce, ochi, triunghi, scenă religioasă sau chiar un sfânt), apoi era trecut numele familiei şi, eventual, anul. Planul central era ocupat fie de lista membrilor familiei aflaţi în viaţă, fie a celor decedaţi (așa cum este cazul acestui pomelnic), sau de o listă comună. În mod curent, după anumite perioade de timp, pe pomelnice se făceau modificări, mutând numele dintr-un registru într-altul, completând spațiile libere în registrul destinat răposaților și suprascriind numele celor nou-născuți. Studiind pomelnicele mai noi sau mai vechi, putem considera că aceste documente religioase păstrau în mentalul familial genealogia neamului deoarece, adesea figurează împreună părinţii, bunicii, fraţii, surorile, moșii și strămoșii celor direct implicați, potrivit formulei consacrate „cu tot neamul lor”.

Pomelnicele, numite și pălmare, pot fi privite atât ca documente istorice, cât și ca opere de artă tradițională. Datând din secolul al XIX-lea, acestea sunt inscripționate cu caractere chirilice, folosite înainte de adoptarea alfabetului latin în a doua jumătate a aceluiași secol. 

Pomelnicul „Sfinției sale schimonahii Safta Brâncoveanu”  este unul în care sunt trecuți cei adormiți (morți) și provine de la Mănăstirea Văratec. El are o formă rectangulară cu cele două părți (superioară și inferioară) tăiate în acoladă și cu lateralele drepte. Fața pomelnicului are un contur format dintr-o ramă de tip bandă de culoare verde. Mânerul de prindere, orificiul treflat, aflat în partea superioară și întreg versoul sunt de asemenea verzi. Pe spatele pomelnicului s-a lipit inițial o rugăciune, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie. Din păcate, din ea s-a mai păstrat doar o parte. Este datat „1857, AVG(U)ST. Î(N) 11” și conține 23 de nume, printre care putem recunoaște pe Mitropolitul Veniamin Costachi (1768-1846), schimonahia Elisabeta (mama Saftei Brâncoveanu), Vasile Lupu, Constantin Voievod, Maria Doamna, Bălașa Doamna dar și nume de frați, unchi, verișori, tatăl și soțul Grigorie Brâncoveanu din Țara Românească.

Maica Safta Brâncoveanu (1776 - 1857), fiica lui Teodor Balș și a Zoei Rosetti-Balș (maica Elisabeta Balș), s-a căsătorit în 1793 cu Grigore Brâncoveanu, mare ban al Craiovei, dar nu a avut copii. În 1832, după moartea soțului, s-a retras împreună cu mama ei la Mănăstirea Văratec.

Transcrierea textului în alfabetul curent (latin): „POMELNICUL SFINȚIEI SALE SHIMONAHIEI SAFTA, BRANCOVAN, CARE SAU MUTAT DIN ACEASTĂ VIAȚĂ. LA 1857 AUG(U)ST Î(N) 11” - scris cu litere de culoare roșie.

Inscripția pomelnicului caligrafiată cu negru și cu inițiala fiecărui nume de culoare roșie pe fond alb gri este: „MORȚII: VENIAMIN MITROPOLIT, EHIMONAHIILE SAFTA, ELISAVETA, SOSANA, GRIGORIE, TEODOR, NICOLAE, ALEXANDRU, VASILIE, LUPU, EMANOIL, ZOIȚA, CONSTANTIN, MARIA, NICOLAE, ELENA, CONSTANTIN, MARIA, LAMBRU, STAMATI, DRAGOMIRU, CO(N)STANTIN VOEVOD, MARIA, DOAMNA, BĂLAȘA DOAMNA, ȘI TOT NEAMUL LOR. LA BISERICA SCHIMBĂRII LA FAȚĂ”.

Pomelnicul reprezintă o mărturie prețioasă a Saftei Brâncoveanu, care s-a călugărit la Mănăstirea Văratec, ajungând schimonahie (este monahul care primește „schima mare”, ultima treaptă a făgăduințelor vieții călugărești). La Mănăstirea Văratec se află și mormântul Ecaterinei Balș-soția generalului Theodor Balș, caimacan al Moldovei, mama Saftei Brâncoveanu.

Fiind din neam de domnitor, ea a făcut multe donații către diferite biserici, mănăstiri, spitale etc. În perioada 1845-1847, ca urmare a extinderii așezării Mănăstirii Văratec spre partea de sud și sud-vest s-a construit Biserica „Schimbarea la Față”. Acesteia i-a donat Safta Brâncoveanu moșiile Osica și Vlăduleni, veșminte preoțești, acoperăminte cu fir, cărți de cult, ferecături de Evanghelii, candele, sfinte vase și postamente de cruci la altar.

A trecut la Domnul în ziua de 8 august 1857 și a fost înmormântată la Mănăstirea Văratec, lângă mormântul mamei sale.

Alături de cartea veche religioasă, icoane și alte obiecte de cult, putem considera pomelnicele adevărate mărturii ale civilizaţiei şi culturii românești.