Icoana pe sticlă reprezintă prin excelenţă o icoană ţărănească. Din punct de vedere etnografic, icoana pictată pe dosul sticlei este o categorie a artei populare practicată aproape exclusiv în Transilvania. Ea trebuie pusă în legătură cu unele influenţe venite din Europa Centrală, pe filiera Bavaria - Austria - Boemia, în cursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. 

Pictate de țărani și pentru ei, icoanele pe sticlă sunt creații artistice cu o bogată paletă cromatică, care variază de la o zonă la alta, și, prin conținut, ating o profundă spiritualitate a țăranului din Transilvania. Zugravul, fiind un om simplu, și-a păstrat și a dus mai departe propriul univers spiritual. Astfel se explică faptul că tematica principală a icoanelor este reprezentată de redarea Maicii Domnului cu Pruncul, cea a Mântuitorului (Pantocrator sau cu viţa de vie), a Sfintei Treimi, a Sfântului Nicolae - ocrotitorul familiei, a Sfântului Gheorghe – ocrotitor al pământului, a Sfântului Ilie – protectorul recoltei, a Sfântului Dumitru – ocrotitorul păstoritului, a Sfântului Haralambie – apărătorul împotriva bolilor, dar și a sfinților aducători de belșug și ploaie. Unii practicau acest meșteșug după terminarea muncii câmpului, alții lucrau împreună cu toată familia, fiecare fiind „specializat” în ceva.

Unii iconari au ajuns până în nordul Moldovei și în Muntenia, chiar până în Banat și în regiunea Tisei. Pictura a depășit limitele satului de iconari, răspândindu-se în tot Ardealul. Mulți dintre zugravii din Nicula au plecat spre ținutul Făgărașului, în Șcheii Brașovului, în Alba Iulia. 

Pe toată durata primelor şapte secole ale mileniului trecut, exista un fenomen ce ar putea  fi definit  drept ,,migraţie internă”, materializat prin proprietățile pe care domnii munteni sau moldoveni le deţineau în spaţiul ardelean. Existenţa acestor teritorii,  primite  ca feude în urma unor tratate de  pace sau  a unora  de vasalitate, a favorizat în mod cert circulaţia românilor în cele trei provincii. Fenomenul migraţiei va cunoaşte numeroase fluctuații în funcţie de contextul politico–socio–economic şi de alte elemente.

Cauzele acestor migraţii sunt multiple. Motivele expatrierii erau diferite. Sărăcia, lipsa de pământ roditor, foametea, asupriri şi persecuţii, dispute religioase, dar şi frica de cătănie i-a determinat pe mulți transilvăneni să plece. Aşa s-a  ajuns ca multe sate de acolo să poarte nume ardeleneşti sau să fie cunoscute drept populate cu ardeleni: Bârgăoani, Broşteni Bârgăieni, apoi Sărata Bistriţa, Ghindăuani  (de la Ghinda), Ungura. Imperiul Habsburgic îi forța pe români să accepte cultul greco-catolic și să părăsească religia ortodoxă. Astfel, se vor forma adevărate comunități de transilvăneni care au dus cu ei tradițiile, portul, credința și  icoanele pe sticlă.

Icoana, aflată în acest moment în Sala Sinaxar, provine de la mănăstirea Secu, care a fost unul dintre centrele de concentrare pentru bisericile și mănăstirile din zona Neamțului.    

Icoana face parte din patrimoniul parohiei din Grințieș, situată la numai 10 km distanţă de graniţa fostului Imperiu Austro-Ungar, cea care despărţea Moldova de Transilvania. Istoria ei, transmisă de la o generaţie la alta, spune că primul preot al bisericii a fost Grigorie, sosit împreună cu 17 familii din Ardeal. Aceștia au trecut munţii în vremea prigoanei religioase a împărătesei Maria Tereza. „Ungurenii”, așa cum i-au numit localnicii, şi-au lăsat casele şi pe cei dragi şi-au ajuns în Moldova, pe moşia boierilor Cantacuzini şi a Sturzeştilor, de pe Valea Bistricioarei. Dar, pentru că din Ardeal fugiseră tocmai din dorinţa de a fi liberi şi de a apăra credinţa în care s-au născut, n-au putut sta prea mult fără să aibă un lăcaş în care să se roage lui Dumnezeu. Din pomelnicul ctitorilor, ce se păstrează în altar, aflăm că lăcaşul a fost ridicat în 1793–1794 de meşterii lemnari ardeleni, care se stabiliseră deja în aceste zone. 

Icoana Iisus Hristos, înconjurat de Sfinții Apostoli este atribuită atelierului din satul Lancrăm și este datată din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Conturul sfinților este trasat cu cerneală neagră pe spatele glajei (sticlă subțire, neregulată, executată manual) cu pensula după un izvod. Suprafețele sunt pictate cu tempera, iar fundalul este acoperit cu hârtie argintată. Rama este de esență rășinoasă, profilată și vopsită în două nuanțe: roșu englez și brun. Ea este decorată cu puncte și cu rozete albe tratate pointilist. Dimensiunile icoanei sunt 53/47 cm.

Iisus Hristos este pictat central, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar în mâna stângă ține Sfânta Evanghelie închisă. Este reprezentat frontal, bust înalt. Icoana cu Iisus este delimitată de un chenar  decorat cu motiv geometric (linie șerpuită și puncte). Desenul este îngrijit și atent la detalii. Chipurile Sfinților Apostoli sunt expresive, inscripțiile sunt corect caligrafiate, fiecare sfânt fiind încadrat în câte un medalion corect pictat. Aceștia binecuvântează, ținând în mâini Evanghelia sau Crucea. Pornind în sensul acelor de ceasornic sunt pictați: Sfântul Evanghelist Ioan, Sfinții Apostoli Petru, Pavel, Matei, Luca, Simon, Filip, Iacov, Vartolomeu, Toma, Andrei și Marcu. Culoarea dominantă este albastru–verzui deschis, care se repetă atât la veșmântul Mântuitorului, cât și la Sfinții Apostoli și la cei doi serafimi. Cromatica simplificată la maximum, decorarea fundalului cu rozete pointiliste, precum și folosirea hârtiei argintate drept fundal ne determină să atribuim icoana centrului de pe Valea Sebeșului.

Vă invităm să vizitați Muzeul Mitropolitan pentru a vedea această icoană, dar și multe alte obiecte.