Cred că, din pricina unor concepţii stereotipe şi eronate, pentru unii oameni este greu de acceptat ierarhia tradiţională a familiei, în care soţul este cap. Aceştia consideră că dacă soţul este cap, este în mod obligatoriu un tiran, un despot, care îşi priveşte soţia ca pe o sclavă şi îi bate pe ai săi în fiecare sâmbătă, în scopuri „educative”, iar soţia este o fiinţă călcată în picioare, cenuşie, fără drept la cuvânt. Această concepţie nu are nici o legătură cu viziunea creştină asupra familiei.

Într-adevăr, înainte de venirea lui Hristos, femeia se afla în Orient în poziţia de slujitoare a soţului, însă creştinismul a schimbat pe deplin viziunea lumii antice asupra rolului femeii. Atunci când prima pereche conjugală a fost izgonită din grădina Raiului, din cauza neascultării faţă de Dumnezeu, Domnul i-a spus Evei cuvintele următoare: „În dureri vei naşte prunci; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facere 3, 16).

Lopuhin dă acestui pasaj din Sfânta Scriptură următoarea explicaţie: „Avem de-a face cu o nouă trăsătură a relaţiei dintre soţ şi soţie, care stabileşte deplina dominaţie a celui dintâi asupra celei din urmă”. Şi înainte soţia avea statutul de ajutoare a soţului, adică poziţia ei era dependentă, subordonată, dar acum, „după ce prima soţie şi-a dovedit incapacitatea de a se folosi corect de libertate, Dumnezeu, printr-o lege expresă, a pus activitatea ei sub controlul suprem al soţului. Cea mai bună ilustraţie a acestui fapt este întreaga istorie a lumii antice precreştine, mai ales a Orientului antic, cu situaţia umilă, de roabă, pe care o ocupa atunci femeia. Numai în creştinism – religia răscumpărării – soţiei îi sunt înapoiate drepturile pierdute în urma căderii (Galateni 3, 28; Efeseni 5, 25)”.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, p. 80)