Cea dintâi menire a femeii este să fie izvor viu al dragostei.

Ea şi umblă prin viaţă ca purtătoare a dragostei. În dragoste constă forţa sa principală, făgăduinţa, sensul existenţei sale, şi nu atât în dragoste ca manifestare a conceperii și naşterii de prunci pur naturale, cât în dragoste în primul rând ca vibraţie foarte subtilă a mişcărilor elevate sufleteşti, spirituale; dragostea este organul ei cel mai esenţial, actul ei cel mai ziditor: femeia ce radiază dragoste spiritualizată este o comoară spirituală a poporului său.

Fără dragoste, nu există nici căsnicie, nici maternitate, nici paternitate, nici familie adevărată, nici fraţi adevăraţi, nici surori adevărate: totul e fără sens, totul este mort. Cine vrea să clădească o familie fără dragoste, acela nimiceşte însăşi esenţa ei, lipseşte de suflet trupul, profanează sacrul şi tot ce ar zidi va fi fragil şi vulgar, iar viaţa lui va fi înşelare şi autoînşelare de la un cap la altul.

Centrul familiei este reprezentat însă de femeie. Ea este cea care se îmbibă de dragoste pentru a scoate la iveală din ea un nou chip al dragostei; ea este cea care izvorăşte din sine undele dragostei. Copil fiind, ea îşi bucură părinţii, fraţii şi surorile prin tandreţea simţămintelor sale faţă de ei.

Ca fată, ea radiază dragoste care se trezeşte şi se maturizează, întrebând în tăcere („nu cumva tu eşti ursitul meu?”), chemând lin („vino odată, fericirea aşteaptă!”). După aceea, se adună în ea, se concentrează toate razele, în toată cuprinderea şi cu toată intensitatea, pentru ca, strălucind de fericire, să se reverse asupra lui, „unicului” (soțul) şi asupra lor, celor „doriţi cu patimă” (copiii).

Şi minunea izvorului nesecat, deplinătăţii inepuizabile, trăieşte în ea pe tot parcursul istoriei omeneşti.

Dragostea ei este cea care aprinde vatra familială şi întreţine în ea foc curat. Ea este cea care păzeşte ţesătura spirituală a Patriei, cu toată diversitatea tradiţiilor ei, şi o ţese mai departe spre moştenire şi învăţătură fiicelor sale, iar fiilor săi – ca model dorit. Se apropie de sfârşit ţara în care dragostea feminină castă seacă, piere... Dintr-un morman de cenuşă va renaşte poporul în care femeia rămâne credincioasă slujirii dragostei. (Ivan Ilin)

(Viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp. 47-48)