Copilul vine în lume neputincios. În toată această peri­oadă părinţii sunt chemaţi – în special mama – să joace rolul lor important, să-l ajute pe copil. Nu ei sunt cei care-l fac pe copil să crească. În nici un caz! Copilul este o entitate aparte, este o per­soană aparte care s-a adăugat creaţiei lui Dumnezeu, iar din momentul în care este botezat se adaugă şi Bisericii. Este o nouă entitate şi părinţii nu-l pot transforma într-o anexă a lor, nu-şi pot pune forţat pecetea asupra copilului sau să-l crească exercitând presiuni asupra lui, fără să ţină seama dacă acesta vrea sau nu vrea.

În tot acest interval de timp – vorbim de primul an de viaţă – părinţii au de jucat rolul lor, prin cuvintele pe care le şoptesc, prin comportarea lor, prin iubirea lor, prin afecţiunea lor. În acest fel copilul, ca o existenţă aparte, ca personalitate aparte, va creşte, se va dezvolta. Se va dezvolta trupeşte, dar şi sufleteşte.

O floare, pe care o avem într-un ghiveci, deşi îi punem îngrăşăminte, o udăm, o săpăm sau îi punem o scăriţă pentru a o sprijini, floarea creşte singură. Grădinarul nu poate interveni pentru a o creşte sau pentru a o mări. Ceea ce va deveni floarea, va deveni prin ea însăşi, grădinarul pur şi simplu o va ajuta. Desigur, dacă grădinarul nu o ajută, dacă nu o udă, nu o în­grijeşte, floarea se va usca. La fel se întâmplă şi cu copilul. Nu părinţii fac să crească copilul, ci acesta creşte singur. Părinţii numai îl ajută să crească.

(Arhimandritul Simeón Kraiopoulos, Părinţi şi copii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 28)