Lipsa de comunicare între adulţi şi adolescenţi, conflictul între generaţii, lipsa de disponibilitate afectivă, înstrăinarea, diferenţa de preocupări sunt sintagme din ce în ce mai des utilizate, care, prin invocarea lor frecventă, aproape că s-au golit de conţinut.

Deşi, spre exemplu, conflictul între generaţii, utilizat pentru a desemna numeroasele tensiuni dintre părinţi şi copii lor adolescenţi, nu ne ajută să înţelegem de fapt care sunt nevoile celor doi.

Acestea sunt mai degrabă ca nişte etichete, care, odată lipite, nu ne ajută să înţelegem nici ce se află în spatele lor şi nici ce putem face pentru a îmbunătăţi lucrurile.

De multe ori avem impresia că dacă suntem împreună cu celălalt, în aceeaşi cameră – privind la televizor, de exemplu – petrecem timp împreună. Realitatea este însă că fiecare este cu el însuşi, cu gândurile, planurile şi îngrijorările lui. Chiar dacă îl auzim pe celălalt – auzim cuvintele pe care le spune – nu înseamnă că îl şi ascultăm, pentru a înţelege cu adevărat cum se simte în situaţia respectivă.

Să ne ascultăm cu adevărat copiii

Între părinţi şi copiii lor aflaţi la vârsta adolescenţei, această stare de lucruri este resimţită mai pregnant. Adolescenţii trăiesc puternic sentimentul că nu sunt înţeleşi, că nu sunt ascultaţi, în timp ce uneori părinţii se simt nedreptăţiţi, la rândul lor, deoarece nu sunt apreciaţi şi înţeleşi de către copii. Am întâlnit părinţi care depuneau toate eforturile pentru copiii lor, muncind până la epuizare pentru a le asigura condiţii materiale cât mai bune. Încercau să le ofere o libertate cât mai mare sau o protecţie cât mai mare, în funcţie de nevoile pe care apreciau că le-ar avea copiii lor. Mai mult decât aceasta, am întâlnit părinţi care încearcă să ofere copiilor ceea ce ei nu au avut la vârsta propriei adolescenţe. Uneori acestea coincid cu nevoile reale ale copilului, alteori nu. Mult mai simplu, şi totuşi uneori atât de dificil de realizat, ar fi dacă părinţii ar reuşi să îşi facă timp şi să îşi asculte cu adevărat copiii.

Situaţii de pseudo-comunicare între părinţi şi copii

Ca să ne ascultăm copiii nu e suficient doar să fim în aceeaşi cameră cu ei şi să îi auzim, ci să încercăm să ne îndreptăm spre ei cu toată atenţia, fără şirul gândurilor care se succed aproape de la sine în minte. „Ce trebuie să cumpăr din supermarket?”, „Ce să gătesc pentru prânz?”, „Cum să rezolv problema asta de la serviciu?”, „Oare când mai ajung şi pe la ei pe la şcoală?”… poate fi o goană interioară, o succesiune de planuri şi proiecţii care îl împiedică pe părinte să fie în totalitate prezent în discuţia cu copilul său. Iată şi câteva situaţii de pseudo-comunicare între părinte şi copil aflat la vârsta adolescenţei.

Adolescentul îi povesteşte părintelui o problemă importantă, care îl preocupă. Părintele, prins în grijile cotidiene, în puzderia de gânduri şi de planuri, de probleme pe care le are de rezolvat, şi dorind să rezolve această nouă problemă apărută în cale, ca şi cum ar fi a sa, începe să dea sfaturi. Uneori sfaturile apar de la primele propoziţii, fără ca adolescentul să fi terminat ceea ce avea de spus. La mulţi dintre părinţi se produce un fel de scurtcircuitare a experienţei de viaţă, a situaţiilor aparent similare cu cea povestită de fiul/fiica lor, iar sfatul sau soluţia problemei apare, din această perspectivă, mai mult decât justificată. Cu toate acestea, de regulă nevoia adolescentului este aceea de a fi ascultat – nu doar auzit – şi înţeles.

O altă situaţie des întâlnită este aceea în care, dialogul dintre părinte şi copilul adolescent se reduce la un set de întrebări scurte, din partea părintelui – dornic să se asigure că totul merge bine – urmate de răspunsuri la fel de scurte din partea copilului „Cum a fost azi la şcoală?” Ai avut vreo problemă? Unde te duci? Când te întorci?”, care transformă uneori discuţia părinte-copil într-un interogatoriu în care adultul află totul, mai puţin cele esenţiale: cum se simte, ce îl bucură, ce îl doare, ce planuri are cu adevărat copilul.

Mai există situaţiile de aşa-zisă ascultare, atunci când părintele, fiind preocupat de cu totul altceva, este angajat în acelaşi timp în discuţia cu copilul său. Fie că se uită la televizor, repară ceva, face o activitate casnică sau pur şi simplu se gândeşte la altceva, cea mai mare parte a atenţiei este deturnată de la discuţie. Deşi cuvintele copilului îi ajung la urechi, mesajul pe care fără să vrea îl transmite acestuia este, uneori, de indiferenţă. Deşi vorbeşte cu părintele, copilul trăieşte de multe ori senzaţia că vorbeşte singur.

Cerc vicios întrerupt de exprimarea nevoilor

Frustrarea care uneori este resimţită de către adolescent se exprimă în moduri mai greu de descifrat – se închide în sine, devine iritabil, reproşează. La rândul său părintele poate avea reacţii asemănătoare, poate face apel la autoritate sau îl poate acuza de lipsă de recunoştinţă. Acest cerc vicios poate fi întrerupt în momentul în care cei doi încearcă să discute deschis, copilul exprimându-şi nevoia de a fi ascultat (am nevoie să mă asculţi, vreau să îţi vorbesc despre ceva important pentru mine, am nevoie doar să mă asculţi, nu să îmi dai soluţii), iar părintele să fie atent şi receptiv la aceste mesaje.

Ştiu că mă auzi, dar mă asculţi?

De cele mai multe ori, adolescenţii se înstrăinează atunci când nu primesc atenţia necesară din partea părinţilor, încercând să caute ajutor în altă parte. Ina este o adolescentă de 16 ani care încă mai încearcă să comunice cu mama sa şi a găsit această cale a bileţelului scris. Scrisoarea îi permite să exprime tot mesajul pe care vrea să-l transmită fără teama de a fi întreruptă ori de a i se distorsiona cuvintele.

„Dragă mamă,

Ai făcut aseară ceva ce m-a durut tare. Am ajuns să scriu aceste rânduri pentru că nu e prima oară când se întâmplă. Aş vrea să te gândeşti la diferenţa între „a auzi” şi „a asculta”. În mai multe situaţii m-am văzut în postura de a-ţi spune ceva, dar de fapt vorbind singură. Se întâmplă când îţi povestesc despre mărunţişuri zilnice, dar, şi mai rău, s-a întâmplat şi când am încercat să-ţi spun nişte lucruri mai intime, foarte importante pentru mine la acel moment.

M-am simţit insultată primind deseori doar indiferenţă. Apoi, am înţeles că de fapt nu am fost ascultată cu adevărat. Nu că nu m-ai auzit. Dacă te-aş fi întrebat la sfârşitul conversaţiei „ce ţi-am zis până acum?”, cu siguranţă mi-ai fi reprodus întregul mesaj, dar nu-mi arăţi niciun fel de înţelegere faţă de ceea ce îți spun. Aproape de fiecare dată când încerc să-ţi spun asta, reacţia ta este: „eşti prea sensibilă”, ori „sunt obosită, am avut o zi atât de grea la serviciu!”

Aşa încât, cu tot respectul pentru oboseala pe care o ai, care ştiu că vine după o muncă grea (şi-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru noi), sper că acum am reuşit să-ţi transmit ce mă frământă.

Cu drag, Ina”