Știi să-l asculți cu adevărat pe copilul tău?

Ascultarea este o artă, dar şi o deprindere care se învaţă cu perseverenţă şi autocontrol. Calitatea ascultării poate fi influenţată de faptul că uneori participăm la o discuţie cu o opinie deja formată, atât despre ceea ce se spune, cât şi despre persoana care ne vorbeşte sau de faptul că putem desconsidera cu uşurinţă pe cei care au puncte de vedere diferite de ale noastre. Atunci doar auzim, nu ascultăm.

Această realitate stă de multe ori la baza unor mari conflicte între părinţi şi copii, indiferent de vârsta acestora, conflicte care se pot desfăşura după un scenariu dureros de asemănător, dar jucat de actori diferiţi.

Ce vrea să îmi spună copilul meu?

Există momente, de regulă de neuitat pentru protagonişti din cauza intensităţii trăirilor şi cuvintelor spuse, când copiii izbucnesc cu o violenţă total neînţeleasă şi şocantă pentru părinţi, uneori chiar pe un cer aparent senin, adică fără ca scena conflictului să fie atunci clar definită. De regulă părintele, martor şi participant la această izbucnire, rămâne iniţial prins într-o stare de perplexitate, care trece uneori prea repede în furie şi ripostă, pentru că se percepe ca victima unui eveniment nedrept şi nemotivat. Furia se poate transforma şi în îngrijorare, pentru că deseori, în această manifestare violentă a copilului părintele bănuieşte chiar o boală psihică. Apar întrebări grele şi atitudini contradictorii, fie de răceală pedagogică, fie de grijă exagerată. Copilul meu e bolnav? E poate posedat? Are un anturaj care îl manipulează împotriva mea? Ce am făcut să merit asta?! L-am scăpat din mână? E nerecunoscător, un copil rău, am o viaţă de coşmar...! Acest articol îşi propune să aducă în prim plan noi întrebări, care folosite mai des, ar putea deschide o uşă către fericire: ce vrea să îmi spună copilul meu prin această ieşire violentă? Este acolo un mesaj pe care nu am ştiut să-l ascult altfel? Cel mai frecvent, aceste izbucniri nu ascund boli organice, ci boli sufleteşti care invariabil transmit un mesaj: lăsaţi-mă să fiu, mă doare, nu mă vedeţi, am nevoie de afecţiune, de spaţiu pentru a creşte, am nevoie să fiu auzit, să fiu văzut cu adevărat.

Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt

Sunt izbucniri cataclismice de furie adunată în timp, care nu şi-a găsit mai devreme ascultare şi răspuns. Sunt focare închistate de dureri neiertate, care irump la suprafaţă ca lava vulcanică. În spatele lor sunt multe momente de neascultare adevărată, de lipsă de atenţie la nevoile reale ale copilui, dar care provin direct dintr-o lungă neascultare a sufletului nostru, din propriile traume nerezolvate.

Din păcate, nu există soluţii magice şi nici rezolvări în „mâine va fi mai bine, o să trecem şi peste asta”. O astfel de izbucnire arată un mare bagaj, deja adunat. E nevoie de timp, de răbdare, e nevoie să învăţăm ascultarea, începând chiar cu noi înşine şi să folosim comunicarea, în încercarea de a reda cât mai exact trăirile ascunse în meandrele sufletului şi de a începe un dialog sincer, atent, empatic. Poate fi nevoie de ajutorul psihologului, al psihiatrului, de tehnicile de psihoterapie care urmăresc atât exteriorizarea cât şi vindecarea prin acceptare şi iertare a trecutului.

Dar în mod cert e nevoie de sprijinul duhovnicului şi de tratamentul Sfintelor Taine, pentru că noi putem descoperi şi uneori înțelege, putem aşeza în ordine şi deprinde artele ascultării, comunicării, respectului reciproc, putem învăţa chiar responsabilitatea, dar nu putem vindeca. Vindecarea este un dar al Duhului Sfânt şi tot ce facem, indiferent cum am numi acest proces, este doar drumul către acest Dar.

Îți mai recomandăm și: Ascultarea adevărată, premisa unei comunicări reale

Tu îți asculți copilul? Cea mai duhovnicească formă de iubire este ascultarea​

Este nevoie de comunicare autentică între părinți și copii

De la același autor

Ultimele din categorie