Comunicarea precară dintre părinți și copii

Am de multe ori sentimentul − și să ne referim doar la perimetrul nostru, să nu vorbim despre alţii − că părinţii vorbesc cu copiii lor doar pentru a-i certa, doar atunci când îi sancţionează, când îi acuză de ceva. Dacă nu există motiv pentru a-i pedepsi, sau sancţiona, sau îndemna spre îndreptare, nu comunicăm, nu avem nimic de spus, considerăm totul ca fiind de la sine înţeles, firesc...

Din postura în care sunteţi, cunoaşteţi, desigur, starea psihică și sufletească a părinţilor şi a copiilor, aşa că aş dori să ne spuneţi dacă există o legătură sufletească şi comunicare între părinţi şi copii, iar dacă nu, din pricina cui se întâmplă acest fapt.

Acest „dacă nu” pe care l-aţi spus cred că arată o experienţă proprie, care coincide, presupun, cu a mea. De fapt, nu sunt doar experienţele noastre. Dacă îi întrebăm pe copiii de azi ce îi supără la părinţii lor, cred că cei mai mulţi (desigur, la o vârstă la care conştientizează şi pot răspunde) ar spune: „Părinţii nu ne înţeleg şi nu putem comunica cu ei”.

Mă întreb însă, în alt loc unde oamenii relaţionează, de exemplu la locul de muncă, aceştia comunică doar pe teme de interes profesional? Nu au şi momente omeneşti în acea relaţie? Nu se întreabă unul pe altul „Te văd obosit, ce s-a întâmplat?” sau „A, ce vesel eşti azi, spune-ne noutăţile!”? Aduce fiecare veştile bune din familia sa, sau orice îl bucură sau îl supără. Acolo stau cele opt ore pe zi şi se cunosc şi din întâmplare. Nu îi uneşte ceva mai mult decât lucrul, nu au hotărât ei să fie împreună deoarece s-au ales unul pe altul.

Să trecem la familie acum. Aici nu avem o convieţuire profesională. Părinţii şi copiii nu sunt angajaţi care stau împreună fortuit. Avem un loc unde fiecare a venit din liberă alegere a unuia de către celălalt, în care fiecare şi-a urmat dorinţa de a dobândi copii, un loc în care omul înaintează sufletește, unde vede lumina soarelui, unde creşte fizic, se maturizează psihic, pentru a păşi în viaţă. Şi mă întreb cum să se petreacă acestea fără legătură sufletească şi comunicare. Am de multe ori sentimentul – și să ne referim doar la perimetrul nostru, să nu vorbim despre alţii – că părinţii vorbesc cu copiii lor doar pentru a-i certa, doar atunci când îi sancţionează, când îi acuză de ceva. Dacă nu există motiv pentru a-i pedepsi, sau sancţiona, sau îndemna spre îndreptare, nu comunicăm, nu avem nimic de spus, considerăm totul ca fiind de la sine înţeles, firesc...

(Preot Vasile ThermosSfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, Editura Sophia, București, 2009, p. 13)

De la același autor

Ultimele din categorie