Cine vrea să fie un părinte perfect?

Pentru a-ţi creşte copiii nu e nevoie să te simţi întotdeauna îngrijorat ori vinovat. Dacă te simţi deseori astfel, ar fi momentul să te analizezi, pentru a vedea ce păreri preconcepute ai despre creşterea copiilor.

Felul în care ne creştem copiii se luminează dacă îl raportăm la duhul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Dar se poate ca noi să ne însuşim anumite mesaje care par duhovniceşti, dar care nu reflectă în toate cazurile adevărul. De aceea, avem nevoie să ne facem un inventar al acestor idei pe care le aplicăm, având în permanenţă în minte că Dumnezeu este Tatăl nostru în primul rând şi de El trebuie să ascultăm. Dumnezeu înţelege toate sentimentele şi dorinţele noastre referitoare la copii - atât cele pozitive, cât şi cele negative. Dar mai ales, Dumnezeu ştie ce înseamnă să suferi pentru copilul tău. El Însuşi a suferit. Putem deci avea încredere în Domnul că ne va îndruma în creşterea copiilor, dacă Îi cerem.

Unele persoane devin părinţi cu gândul că „a avea copii îţi împlineşte viaţa şi te face fericit“. Avem nevoie să învăţăm că, deşi copiii sunt binecuvântare de la Dumnezeu, totuşi, ei nu au ajuns în viaţa noastră pentru bucuria şi împlinirea noastră personală. Valoarea lor constă în faptul că Domnul i-a făcut, nu în ce simţim noi cu privire la ei. Avem nevoie să descoperim scopul real pentru care Domnul ne-a dăruit copiii: să ne ajute să învăţăm iubirea Lui. Învăţând să-ţi iubeşti copiii necondiţionat, devii o persoană mai iubitoare, mai apropiată de chipul lui Dumnezeu. Copiii te pot face să te simţi nefericit şi frustrat, dar în acest timp poţi învăţa cum să te lipeşti mai mult de Dumnezeu şi cum să creşti în Duhul Său. Chiar şi când sentimentele tale faţă de copil fluctuează de la seninătate, dragoste, la mânie, judecată, prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu sunt constante. Astfel, indiferent ce-ai simţi faţă de ei, poţi conta pe Domnul, că va folosi aceste stări pentru a împlini lucrarea Lui din viaţa ta şi a lor.

A-ţi creşte copilul bine nu e ceva instinctiv

Pe parcursul vieţii de părinte pot apărea întrebări precum: „Ce mi-o fi trebuit să am copii?“ ori „Chiar sunt împlinit ca părinte?“, care nu fac decât să ne îndepărteze de întrebările cu adevărat importante pe care avem nevoie să ni le punem: „Sunt un părinte credincios cu adevărat?“ ori „Sunt consecvent în faptul de a fi părinte?“ sau chiar „Prin felul în care îi cresc, Îi slujesc Domnului?“ Acestea sunt responsabilităţile unui părinte. Dumnezeu este responsabil pentru celelalte.

O altă presupoziţie cu care plecăm unii dintre noi pe drumul vieţii de părinte este aceea că „A-ţi creşte copilul e natural şi instinctiv“. Iubirea despre care vorbeşte Mântuitorul este foarte greu de trăit şi în fapt, deoarece suntem păcătoşi, bolnavi şi, la fel, şi copiii noştri sunt păcătoşi şi bolnavi şi, de asemenea, trăim într-o lume păcătoasă şi bolnavă. Iubirea la care ne cheamă Dumnezeu este desăvârşită. El ne cheamă să facem ceva ce doar El Însuşi poate face în noi. Aşa încât, să nu mai avem pretenţia că a ne iubi copiii ar fi ceva foarte uşor, care „ne vine“. Avem nevoie să conştientizăm că e solicitant şi necesită implicare, pasiune. Dar pentru că Domnul are o rezervă infinită de iubire pe care s-o dăruiască şi copiilor tăi, cere-I Lui, şi la vreme de pace, şi în mijlocul provocărilor zilnice, şi-ţi va da puterea de care ai nevoie.

A fi părinte e cea mai înaltă chemare?

De cealaltă parte, o extremă poate fi aceea de a crede că „a fi părinte e cea mai înaltă chemare“. Este adevărat că munca de părinte este extrem de importantă şi poate fi, împlinită cum se cuvine, o contribuţie valoroasă la întreaga lume. Dar nu e cea mai înaltă chemare pe care ne-o adresează Domnul. Suntem chemaţi să-L iubim pe Domnul „din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău“ (Lc. 10, 27)

Avem nevoie să rezistăm tentaţiei de a pune familia înaintea lui Dumnezeu. Să ne asigurăm că El e vârful absolut al priorităţilor noastre. Urmând Domnului cu toată inima, acest lucru ne va deschide să ne iubim copiii mai mult, pentru că astfel vom fi conectaţi la Dumnezeu - Iubire. Să nu uităm că nu suntem chemaţi să ne slujim doar familia, ci şi pe cei din afara apartamentului nostru, ca fraţi din împărăţia Lui. Avem nevoie să fim prezenţi pentru proprii copii, dar să ne predăm vieţile în viaţa lui Hristos, pentru a ne împlini cu adevărat cea mai înaltă chemare.

Nu aş vrea să închei fără a mai atinge o idee care poate face parte din cele pe care le aveţi în minte, referitor la copii: aceea că „părinţii buni au copii fericiţi“. Avem nevoie să înlocuim această presupoziţie, total neadevărată şi aducătoare de multă nefericire, de fapt, de partea ambelor părţi, cu aceea de a ne propune să-i încurajăm spre sfinţenie. Sfinţenia e singura cale spre fericirea adevărată, spre Bucurie. Nu serveşte deloc binelui cel mai înalt al copilului să încercăm a-i împlini toate dorinţele ori să-i ferim de toate nedreptăţile ori de consecinţele deciziilor proaste pe care le iau. Dar dacă-i încurajezi să caute mai întâi Împărăţia - mai înainte de alte lucruri care le asigură plăcerea imediată -, vor creşte nişte oameni destul de puternici şi bucuroşi, oricare ar fi circumstanţele vieţii. 

Şi o vorbă de final, avem nevoie să renunţăm la credinţa că „dacă ai dificultăţi în creşterea copiilor, probabil că nu urmezi calea potrivită“. Avem nevoie să ne bazăm pe Dumnezeu, nu pe formule. Este ceea ce spun şi Sfinţii Părinţi din vechime, şi părinţii contemporani, este ceea ce face Însuşi Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru a ne scoate din domnia Legii formulelor.

Iată, în acest sens, doar câteva cuvinte din ce spune părintele Porfirie: „Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu se poate nimeni să spună «Eu sunt totul». Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: «Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!...» Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi însă să spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: «Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său.» Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.“

De la același autor

Ultimele din categorie