Fără Dumnezeu, devenirea este o simplă promenadă către nicăieri. O provenire fără scop, în căutarea unei cauze – care să poată fi învinovățită, eventual, ulterior. Oricât am crede că avansăm, batem pasul pe loc cu o râvnă demnă de scopuri mult mai nobile. Iar în momentele dificile, în loc să căutăm adăpost, rămânem țintuiți în același spațiu deloc confortabil, încruntați, așteptând ca necazurile să treacă de la sine. Și nu trec. Nu așa cum am vrea, nu când ne-am dori.

Ca urmare a unor astfel de situații, unii aleg să își schimbe viața. Există nenumărate exemple de persoane care, în toiul furtunilor acestei vieți, L-au regăsit pe Dumnezeu și au descoperit calea până atunci ascunsă a sfințeniei. Alții, însă, acceptă cu obidă, dar fără resemnare, cumplitele rafale de vânt, scrâșnind din dinți și privind în jur – pentru a găsi un vinovat sau măcar un țap ispășitor, a cărui pedepsire să facă prăpădul mai ușor de suportat. Curioasă este firea umană și bizare sunt modalitățile în care alegem, uneori, să ne manifestăm!

Am observat, mai ales în această perioadă a distanțării și a restricțiilor menite să încetinească propagarea noului și perfidului coronavirus, că mulți dintre noi au ridicat privirea către Dumnezeu, așezându-și viața sub ocrotirea Lui. Aceștia sunt cei care, cu o teamă firească, dar și cu o liniște sufletească exemplară trec, cumva, mult mai ușor peste toate neajunsurile, înțelegând că, la ceas de cumpănă, nu suntem niciodată cu adevărat singuri, ci suntem însoțiți, călăuziți și protejați de bunătatea divină.

Am văzut, însă, cu toții, mult prea mulți semeni care tind să răbufnească. Să „explodeze”, vărsându-și nervii în cel mai facil și mai la îndemână mod. În loc să își dorească sprijinul lui Dumnezeu, aleg grabnica îndepărtare de El. Incertitudinea și spaima îi determină să poposească, în prag de colaps, pe marginea furtunii sufletești. Iar din acest punct de vedere, inclusiv panica și zvonurile propagate de presă s-au dovedit chinuitoare, dacă nu chiar decisive într-o strădanie neverosimilă de a scoate ce este mai rău din noi. Ajungem să umblăm, metaforic vorbind, cu săbiile scoase din teacă, pe străzile insalubre ale unei nou-descoperite personalități, gălăgioase și belicoase, căutând un motiv de a răni.

Dacă are cineva vreo îndoială sau vreo curiozitate în această privință, poate urmări discuțiile purtate, fie și online, între diverse persoane, cunoscute și necunoscute. Este evidentă starea de încordare psihică, aproape palpabilă și vizibilă care ne stăpânește, asemeni unui nor plumburiu ce ne-ar fi invadat, brusc, existența cotidiană, răpindu-ne simțurile și zguduindu-ne sentimentele și rutina. Parcă pentru a se elibera de angoasa cuibărită în suflete, oameni de toate facturile ajung să se certe între ei cu încrâncenarea și, adesea, cu aroganța încrâncenată a celui care își dorește să lovească, nu să discute. Să se răzbune, fie și scoțând la iveală moșteniri genetice improbabile, rămase din vremea birjelor și a vizitiilor slobozi la gură.

Este păcat că am ajuns în această situație, deoarece – tare mă tem – se creează un precedent teribil, greu de aruncat în negurile atavice de unde a izvorât. Chiar și când nu vom mai avea motive de supărare ori pretexte pentru a ne vărsa nervii, tot vom fi tentați să ne certăm orbește, să ne înjurăm și să ne desconsiderăm unii pe alții, păstrând, pentru alte vremuri, măcar un recipient micuț din cisternele de lături vărsate astăzi în capul oricui. Tot vom continua să îi considerăm „proști” sau „înapoiați” pe cei care gândesc altfel decât noi sau chiar pe cei care vor fi avut ghinionul de a ne ieși în față – pe stradă sau în mediul virtual – atunci când vom acuza momente de cumpănă ori... chef de ceartă.

Am văzut, zilele trecute, un îndemn (nu doar pertinent, ci chiar lăudabil) adresat participanților la o discuție în contradictoriu, pe o rețea socială. Li se sugera acestora să dea dovadă de respect și înțelegere. Apoi, pentru a le trece supărarea, li se oferea sfatul de a se ruga lui Dumnezeu să îi lumineze și să îi îndrepte spre bine. Din păcate, acele cuvinte, echilibrate, împăciuitoare, elegante, au primit ca răspuns un cor de jigniri și de formulări nefericite, frizând blasfemia, atitudini demne de vreun veteran al unei lupte preistorice cu bâta, nu de persoane educate ale vremurilor noastre – în care mai toată lumea, pentru a combate ideile religioase, face apel la știință și la (alte) sloganuri semipreparate, chiar dacă încă mai sunt mulți necunoscători ai locului pe unde se deschide o carte. Deoarece este la modă astăzi să pozezi în om fără Dumnezeu.

Dar fără Dumnezeu suntem prizonieri ai vremurilor noastre, cu prea puține șanse de a construi un viitor și incapabili să păstrăm moștenirile unui trecut din care nu am învățat nimic. Suntem ușor de convins că nu adăpostul credinței, ci lama ascuțită a sabiei ne va apăra de furia devastatoare a furtunilor care sunt și vor mai fi. Nu vrem să observăm că trăim vremuri în care este tot mai actual îndemnul scripturistic din alte veacuri, cu aceleași încercări și slăbiciuni umane: „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândește la Dânsul și El îți va netezi toate cărările tale” (Pildele lui Solomon 3, 5-6). Căci, fără Dumnezeu, devenirea este o simplă promenadă către nicăieri...