„Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari”. Toată lumea ştie că un locaş de închinare cere cucernicie, adunare a gândurilor, adâncire în cugetarea la cele dumnezeieşti şi stare ca înaintea lui Dumnezeu; şi totuşi, cine face asta?

Oamenii merg la biserică plini de dorinţa de a se ruga, pentru puţină vreme stau în ea cu râvnă fierbinte; apoi însă gândurile încep să hoinărească şi în cap are loc un negoţ mai zgomotos decât acela peste care a dat Domnul în templul din Ierusalim. De ce aşa? Pentru că felul în care stăm în biserică oglindeşte întreaga noastră viaţă duhovnicească. Precum trăim, aşa stăm şi în biserică. Biserica înrâureşte şi întrucâtva sprijină mişcările duhovniceşti ale sufletului; apoi, însă, perindarea stărilor noastre sufleteşti obişnuite îşi ia ce este al său.

Drept aceea, dacă vrei să stai în biserică aşa cum ai sta înaintea lui Dumnezeu, pregăteşte-te pentru aceasta prin viaţa ta obişnuită; pe cât îţi stă în putere fii într-o stare de rugăciune. Această osteneală te va face, până la urmă, să stai cu evlavie în tot timpul pe care ţi-l petreci în biserică; iar aceasta te va ajuta să-ţi sporeşti evlavia şi în viaţa obişnuită. Astfel, vei urca tot mai sus şi mai sus.

Aşadar, Doamne ajută: pune început bun!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, p. 131)