Dar Iisus continuă să stea la uşa inimii fiecărui om: Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine (Apoc. 3, 20). Ce important este momentul în care să auzim bătaia? Să deschidem şi să ne întâlnim cu Iisus.

Îmi amintesc pe când eram în închisoare, un coleg de suferinţă, de celulă, mi-a dezvăluit în smerenia lui, cum s-a întâlnit el cu Iisus. A fost dus ca pedeapsă din celulă la izolare, pentru zece zile. Regimul de izolare era şi mai dur şi mai inuman, trebuia 17 ore pe zi să stai în picioare. Nu aveai voie nici să te sprijini de perete, fără mâncare, în frig, în întuneric şi umezeală. Era un chin foarte mare. În ziua a 9-a, pe la opt seara, spunea el, nu mai puteam. Am privit în adâncul meu şi am văzut dintr-o dată o lumină mare. Nu-i pot defini nici culoarea, nici intensitatea dar am simţit-o în mine. Datorită acestei lumini m-am transformat. Am simţit o linişte, o lămurire şi o înălţare. N-am mai simţit nici o oboseală, ci o mare schimbare care s-a răsfrânt asupra firii şi asupra vieţii mele. Eram deasupra tuturor şi a toate. Am simţit apoi şi o lămurire. Aveam parcă răspuns la orice întrebare, la orice problemă a vieţii. În acelaşi timp m-am simţit înălţat sufleteşte, am simţit valoarea mea de om, demnitatea mea de om pe care n-o vând cu nimic şi n-o cedez nimănui. Era demnitatea mea în Dumnezeu. În marea lui suferinţă, colegul meu a cunoscut fericirea de a trăi prezenţa lui Dumnezeu care l-a transformat.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 82-83)