Și când eşti bolnav, zi: „Fericit este cel învrednicit de la Dumnezeu, să fie ispitit în acele lucruri, cu care moştenim viaţa. Că pentru sănătatea sufletului, aduce Dumnezeu asupra-ne boalele. Pentru că a zis unul dintre sfinţi: (şi eu mi-am însemnat-o) că monahul care fără iubire de Dumnezeu slujeşte Domnului şi fără sârguinţă se nevoieşte spre mântuirea sufletului său, şi fără de grijă petrece întru lucrarea virtuţilor, desigur că este lăsat de Dumnezeu să cadă în ispite, ca să nu rămână deşert, şi din multa lenevire a lui, să se abată spre fapte rele. Pentru aceasta, aşadar, aruncă Dumnezeu ispite peste cei leneşi şi trândavi, ca să nu cugete cele deşarte, ci să se gândească la ispite; şi mereu face Dumnezeu aşa cu cei ce-L iubesc, ca să-i deprindă, să-i înţelepţească şi să-i înveţe voia Lui. Și când ei se roagă Lui, nu-i ascultă pe ei curând, până nu slăbesc şi nu află că acestea li s-a întâmplat lor din negrija şi din lenea lor. Pentru că este scris: „Când veţi întinde spre Mine mâinile voastre, Eu îmi voi întoarce ochii de la voi. Şi când ruga voastră sporită, Eu nu vă voi auzi“ (Is. 1,15). Că, deşi pentru alţii s-a zis aceasta, se potriveşte şi pentru cei ce părăsesc calea lui Dumnezeu.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 48)