De îndată ce a învăţat primele slove la şcoală, a început deja să citească cu râvnă cărţi bisericeşti. Îl încuraja şi mama sa, dar îi purta de grijă şi părintele Tudose (Dimitrie Teodosiu), care mergea la Farakla din două în două duminici să liturghisească.

Fireşte, fiind atât de mic, nu înţelegea noimele din cărţile bisericeşti. După câteva luni - era în clasa a doua primară, adică la opt-nouă ani - citea cu uşurinţă. Şi nu numai asta, ci atunci când citea imnele sau rugăciunile, glasul lui îşi schimba tonul, rostindu-le într-un mod solemn.

Ba ceva încă şi mai mult: glasul lui căpăta inflexiuni măreţe de credeai că vine din altă parte, dintr-un îndepărtat izvor sfinţit.

Lucrul acesta, adică vocea cea bună a lui Iacov, l-au observat părinţii şi rudele lui cele mai apropiate. Pentru că serile, mai ales în sărbători, tatăl său, Stavros, scotea mandolina şi le cânta. A învăţat şi micul Iacov cântecele şi le cânta foarte frumos. Le cânta şi cu mama lui.

Acum însă, cu slovele bisericeşti se petrecea ceva neobişnuit. În aceeaşi vreme, în timp ce îl ajuta pe părintele în altar, începuse să meargă să cânte şi la strană. La biserică venea cu mult înaintea preotului şi mai întâi aranja cele din altar.

Pe toate le făcea cu frică de Dumnezeu şi cu sârguință, fapt pentru care degrab a fost răsplătit. Căci acolo, în Sfântul Altar, de multe ori a văzut îngeri lângă Sfânta Masă şi a auzit psalmodii cereşti. Se pierdea şi se înfricoşa, însă simţea şi o mare bucurie lăuntrică, deşi nu-şi putea explica cele pe care le auzea şi vedea.

După ce termina în Sfântul Altar, mergea la strană unde citea şi cânta. De îndată ce locuitorii satului l-au văzut şi l-au auzit pe micul Iacov la strană, s-a născut în conştiinţa lor convingerea că acest copilandru este o persoană sfinţită, o fiinţă legată mai mult de Dumnezeu şi mai puţin de cele omeneşti. Toţi ştiau deja că micul lacov se are bine cu Sfinţii şi este deplin afierosit bisericii.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 44-45)