În cazuri de boală şi în clipele lor grele, oamenii întotdeauna îl chemau pe Iacov să le citească rugăciuni şi să-i însemneze cu semnul Sfintei Cruci.

În 1939 şi la începutul lui 1940 mulţi copii din sat pătimeau de umflare a fălcilor. Copiii se molipseau de această boală mai ales la şcoală. Atunci învăţătorii i-au adunat pe toti copiii şi i-au adus la Iacov ca să le citească. Toți copiii s-au plecat cu respect, le-a citit şi i-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, numai unul râdea.

Întorcându-se la casele lor, toți s-au făcut bine, în afară de cel ce râdea. Atunci părinţii lui, aflând că toți ceilalţi copii s-au vindecat, au întrebat ce s-a întâmplat şi l-au certat pe copilul lor. Apoi luându-l pe copil, care plângea ruşinat, l-au dus la Iacov, iar acesta i-a citit, l-a însemnat cu mica lui cruce de lemn şi s-a făcut şi acesta bine.

Pentru toate aceste binefaceri făcute consătenilor lui, dar şi locuitorilor din satele din jur, nu lua plată. Îi iubea pe toţi, mici şi mari, şi îl durea pentru ei, deoarece erau şi ei săraci.

(Stelian Papadopulos, Fericitul Iacov Ţalikis, Stareţul Mănăstirii Cuviosului David „Bătrânul”, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 52-53)