Un scop al căsătoriei îl reprezintă ferirea de patimi și acesta s-a adăugat după căderea omului în păcat, pentru a pune frâu pornirilor vinovate care au început a se manifesta în firea omenească: „Din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare să-și aibă bărbatul său” (I Corinteni 7, 12); „Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă” (I Corinteni 7, 9).

Dar și în cadrul căsătoriei ar putea exista o formă de desfrânare. De aceea putem spune că fecioria (reprezentată cel mai bine prin viața monahală) și căsătoria nu se exclud, ci se completează și se împlinesc una într-alta. Monahismul este o nuntă și, prin urmare, Hristos este întotdeauna Mirele. Fecioria este o logodire cu Mirele Ceresc în lumina Împărăției ce va veni. Căsătoria creștină constă în transformarea și în transfigurarea iubirii umane și naturale care există între un bărbat și o femeie într-o legătură veșnică de iubire, legătură ce nu poate fi ruptă nici chiar de moarte. Căsătoria este o taină pentru că în ea sunt anticipate și reprezentate nunta Mirelui și unirea dintre Hristos și Biserică.

Astfel, căsătoria creștină nu-și găsește ultima semnificație în satisfacția trupească, ci în veșnicia pe care Domnul o pregătește pentru aleșii Săi. Fecioria și căsătoria se întâlnesc în curăția inimii, care înseamnă castitate, virtutea după care în inima omului nu mai are loc decât Dumnezeu. Fecioria nu este o naivă necunoaștere a vieții omenești firești și întru totul normale. Nestricăciunea trupească nu este încă feciorie. Sfântul Vasile cel Mare amarnic grăia despre sine: „Nici femeie n-am cunoscut, nici feciorelnic nu sunt”. Pe lângă actul împreunării cu alt trup sunt și alte multe forme de stricăciune și de stricare de sine, astfel încât chiar dacă nu se cunoaște actul fizic, dacă numai cu mintea se înclină către el, în închipuire și este poftit, deja fecioria nu mai este deplină.

Căsătoria nu poate fi limitată la unirea conjugală, iar aceasta din urmă nu devine scop într-o căsătorie, ci un mijloc de înaintare în unitatea umanității lor. De aceea, pentru ca soții să realizeze persoana în comuniune reciprocă, trebuie mai întâi ca dragostea trupească dintre ei să fie copleșită de cea spirituală. Scopul căsătoriei nu stă în procreare, dar nici în satisfacerea eros-ului. Identificarea sensului vieții cu erotismul a dus la degradarea ființei umane și la sufocarea celor mai înalte vocații și capacități ale acesteia.

Fecioria în căsătorie este eros-ul dezbrăcat de necesitatea naturală a dorinței și a plăcerii, este același eros care altoiește căsătoria pe viața Împărăției. Drumul ce duce la adevărata feciorie și la adevărata căsătorie este același: devotamentul față de cruce și dăruirea ascetică de sine. Iar dacă printre sfinții Bisericii sunt și câteva persoane căsătorite, nu plinătatea amorului lor fizic, nici „căsătoria lor perfectă” au făcut din ei roadele dintâi ale Împărăției, ci asceza lor și imitarea de către ei a crucii lui Hristos.

(Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația Tradiția Românească, București, 2004, pp. 265-314)