Fiecare om din lumea aceasta, fiecare dintre noi, este, mai mult sau mai puțin, nerecunoscător. Dumnezeu ne hrănește, ne îmbracă, ne apără, ne-a dăruit un înger păzitor. El ne hrănește cu Sfintele Sale Taine, cu Trupul și Sângele Lui, a pregătit o mare împărăție pentru noi, se împacă cu noi atunci când o luăm pe alături, ne binecuvântează atunci când ne căim.

Dar noi suntem nelegiuiți, Îl hulim, Îl insultăm, Îl disprețuim, iar El este iertător și tolerant; El așteaptă întoarcerea noastră. Dar, ca și cum Dumnezeu ne-ar fi dator, noi nu ne gândim vreodată la frica de Dumnezeu, la respectul ce i-L datorăm sau la credința ce trebuie s-o avem atunci când ne amintim de prezența Lui. Noi uităm că ar trebui să ne plecăm capetele din venerație față de acest mare Dumnezeu – Cel mai minunat, de negrăit, insondabil, nemărginit și prea dulce Dumnezeu. Dacă fiecare dintre noi ar avea o mie de guri, noi încă nu am fi în stare să-L ridicăm în slavă așa cum se cuvine pentru nenumăratele Sale daruri făcute nouă! De aceea, Sfântul Apostol Pavel, după mai multe stări de extaz, vederi și desfătări dumnezeiești, a fost adesea copleșit de uimire și a pronunțat aceste cuvinte nemuritoare: „O, adâncul bogăției și al înțelepciunii și al științei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecățile Lui și cât de nepătrunse căile Lui. Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11, 33-34).

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 368)