De voiești să afli adevărul, urmează pilda cântărețului la chitară. Căci acela și-apleacă capul în jos și, ațintindu-și auzul la cântare, mișcă pana cu mâna. Și îndată, coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântărețul saltă de dulceața cântării.

Să-ți fie, iubitorule de osteneală și lucrătorule al viei, limpede pilda și să nu te îndoiești. Căci luând aminte, ca un cântăreț la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu ușurință ceea ce cauți, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi. Că s-a lipit, zice prorocul David, sufletul meu de urma Ta (Psalmul 62, 8).

Înțelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simțirile, prin pană mintea care mișcă cu pricepere desăvârșită simțirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mișcare se ivește în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeiești.

De nu vom închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa simțită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieții (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pământul are prin fire apa și în același timp aceasta curge din el, la fel și pământul inimii are prin fire această apă săltătoare și izvorâtoare. Ea e ca o lumină părintească pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

(Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, București, 2002, pp. 215-216)