Cel ce urmăreşte un scop bun, orice i s-ar întâmpla, fie un necaz din afară, fie că bolnavul însuşi l-ar supăra, poartă toate în chip netulburat, privind la scopul său şi ştiind că mai degrabă bolnavul îl slujeşte pe el, decât el pe bolnav. Căci să credeţi că cel ce slujeşte întru cunoştinţă unui bolnav, are uşurare şi de patimi şi de războaie. Fiindcă eu ştiu că un frate războit de o poftă urâtă, pentru că slujea unui bolnav de dizenterie, întru cunoştinţă, s-a izbăvit de război.

Dar şi Evagrie zice despre un oarecare mare bătrân, că a izbăvit pe unul dintre fraţi de unele din nălucirile de care era tulburat noaptea, poruncindu-i să slujească celor bolnavi şi în acelaşi timp să postească.

Şi spunea, întrebat despre înţelesul aflat în aceasta, că «nimic nu stinge astfel de patimi, ca mila». Dar dacă se nevoieşte cineva fie pentru slava deşartă, fie socotind că împlineşte astfel o virtute, unul ca acesta nu se nevoieşte întru cunoştinţă. El începe prin aceasta să dispreţuiască pe fratele său, socotindu-se pe sine ca ceva mare.

(Ava Dorotei, Diferite învăţături de suflet folositoare, XIV, 5, în Filocalia, vol IX, p. 623)