Finalitatea unui lucru învățat este temeinicitatea lui
Învăţăturile lipsite de temeinicie nu pun rânduială bună în viaţă, ci de obicei îngâmfă. Cel îngâmfat de părută sa ştiinţă şi cultură se pune de obicei mai presus de condiţia sa. Aşa ajung oamenii să nu se mai împace cu sărăcia, să nu mai accepte starea clasei de mijloc, să nu păstreze măsura în belşug, să înseteze de parvenire, de fast, de plăceri, să fie dezamăgiţi şi când îşi satură patimile.
Să dăm respectul cuvenit cunoaşterii şi erudiţiei. Se poate spune că oamenii care au cunoştinţe profunde cu privire la natură, la omenire şi societate sunt ochii poporului. Totuşi, după cum nu fiecărui mădular al trupului îi este dat să fie ochi, nu fiecărui membru al societăţii îi este dat să fie savant - însă reproşurile acerbe la adresa ignoranţei şi laudele aduse instruirii înţelese într-un fel tulbure au semănat în unii oameni ideile mărginite potrivit cărora învăţământ vrednic de acest nume este doar cel savant, că a educa înseamnă a preda ştiinţele, că cei educaţi trebuie să-l cinstească pe cel care trecut deja prin câteva cicluri de lecţii. Asta înseamnă să educi mai mult capul decât inima şi omul în ansamblul lui. Ferice de cel educat dacă cel care-l îndrumă în învăţătura credinţei va reuşi să semene în el sămânţa învăţăturii duhovniceşti mai adânc decât seamănă ceilalţi dascăli seminţele învățăturilor lumeşti, şi dacă sămânţa duhovnicească va fi hrănită, sub înrâurirea bunei călăuziri şi bunului exemplu, de exerciţiile duhovniceşti de acasă şi de la biserică! Învăţătura dumnezeiască va curăţa, va întări şi va sfinţi învăţăturile omeneşti, şi va face ca ele să poată fi întrebuinţate spre folosul particular şi obştesc, fiindcă buna credinţă, spune Apostolul, spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină (I Tim. 4,8). Dar dacă buna credinţă nu va fi pusă la temelia învăţăturilor lumeşti în inima celui educat, acestea nu vor fi temeinice cu adevărat. Învăţăturile lipsite de temeinicie nu pun rânduială bună în viaţă, ci de obicei îngâmfă. Cel îngâmfat de părută sa ştiinţă şi cultură se pune de obicei mai presus de condiţia sa. Aşa ajung oamenii să nu se mai împace cu sărăcia, să nu mai accepte starea clasei de mijloc, să nu păstreze măsura în belşug, să înseteze de parvenire, de fast, de plăceri, să fie dezamăgiţi şi când îşi satură patimile, şi când nu găsesc pentru ele hrană, să fie întotdeauna nemulţumiţi, să iubească schimbările, nu statornicia, şi, alergând după vise, să distrugă realitatea prezentă şi viitoare.
(Sfântul Filaret al Moscovei, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, p. 110)
