"Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu...", "Cel ce nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele.", "Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care L-am spus, acela îl va judeca în ziua de apoi" (In. 12, 48; 14, 23; 21, 24).

Şi la Athos, ca şi până la primirea în monahism, rugăciunea mea era întreruptă de gânduri potrivnice lui Dumnezeu. Astfel, într-un moment de şedere chinuitoare în picioare, judecând cuvântul Dumnezeiesc, am simţit neputinţa mea extremă de a petrece în duhul poruncilor Lui, cu toate străduinţele mele şi pronunţam cuvinte nebuneşti: "Tu nu eşti îndreptăţit să mă judeci pe mine. Pentru a fi pe deplin îndreptăţit să mă judeci, Tu Însuţi trebuie să ai condiţii egale cu mine. Tu eşti nesfârşit în marea putere a Existenţei fără de început, iar eu în creatura mea sunt asemenea viermelui".

Rugăciunea mea se adresa în general lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea, eu am primit răspuns în inima mea la această rugăciune: "Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru că El este fiul omului..."(In. 5, 27-27). De multe ori până atunci citisem aceste cuvinte, dar nu receptasem în felul acesta tâlcul lor. Mă făcusem de ruşine; îmi era ruşine; eu totdeauna trăisem în condiţii cu mult mai uşoare faţă de cele în care şi-a petrecut viaţa Hristos. Cu adevărat, El are dreptul să judece lumea întreagă. Nimeni nu L-a depăşit pe El în pătimirile Sale. În aparenţă, mulţi au suferit şi până acum suferă chinuri îngrozitoare în camerele de tortură ale închisorilor actuale, dar calitativ, iadul Lui, "iadul iubirii", este mai dureros decât toate celelalte.

(Arhimandritul Sofronie,  Despre rugăciune, 2006; pp. 39-40)