Iată-ne ajunși în perioada Triodului, perioadă care debutează cu cele patru duminici premergătoare începerii Sfântului și Marelui Post: Duminica Vameșului și a Fariseului, Duminica Întoarcerii Fiului risipitor, Duminica Înfricoșătoarei Judecăți și Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. În toate aceste duminici, Biserica ne cheamă să absolvim, pe rând, câte un examen – învățând patru lucruri esențiale în vederea urcușului duhovnicesc din post: școala smereniei, cea a pocăinței și a bunelor nădejdi în iertarea și îndurarea primite de la Dumnezeu, apoi școala milosteniei și a făptuirilor bune și, în fine, școala iertării.

Duminica a doua din Triod ne prilejuiește întâlnirea cu paradigmatica pildă a întoarcerii fiului risipitor. Cu toate că o auzim în fiecare an în pragul Postului Sfintelor Paști, rămâne mereu actuală, inepuizabilă, aducătoare de bune nădejdi. Nu cred că există cineva care să nu știe istoria unui copil răsfățat care și-a cerut partea de avere de la preabunul său tată, cheltuind-o departe de iubirea paternă, în timp ce fratele său mai mare a rămas ascultător și supus în casa părintelui lor. Răzvrătitul și risipitorul fiu, ajungând sărac și rușinat de cele săvârșite, are totuși puterea să privească în adâncul sufletului, să-și recunoască micimea și, cuprins de un profund regret, cutează să se întoarcă acasă, cerându-i iertare tatălui. În mod surprinzător pentru unii – îndeosebi pentru feciorul cel mare, neieșit vreodată de sub ascultare –, părintele își primește fiul rătăcit neașteptat de bine: îl îmbrățișează, îl iartă, reașezându-l în drepturile de copil pierdute prin răzvrătire și existență ticăloșită. Literatura patristică abundă în interpretări care se întrec să evidențieze atât milostivirea tatălui, îndelunga sa așteptare, cât și curajul odraslei rătăcite, dar revenită în sine. Este evident că tatăl din Evanghelie este, de fapt, Dumnezeu Însuși, iar cei doi fii ne reprezintă pe noi, unii mai fideli și împlinitori ai voii divine, ații mai neascultători față de poruncile Domnului. Totodată, cei doi copii ai tatălui pot reprezenta, deopotrivă, două momente distincte din viața noastră: uneori, din fii ascultători putem deveni răzvrătiți și risipitori, sau invers.

Surprinzătoare se dovedește inspirația exercitată de această pericopă evanghelică asupra artelor. Având în vedere că ne aflăm în preajma zilei de comemorare a lui Constantin Brâncuși, vă propun să facem cunoștință cu „Fiul risipitor” al genialului sculptor român care, dorind să reliefeze puternica influență a convingerilor și trăirilor religioase asupra operei sale, afirma: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu”. Dăltuită în lemn, originala sculptură brâncușiană intitulată „Fiul risipitor” a fost realizată în 1914. Însuși Brâncuși afirma că, după ce și-a revăzut rudele de la Hobița, de unde plecase în urmă cu 5 ani, s-a gândit să imortalizeze întoarcerea sa în pământul străbun prin această creație.

Înainte de a-i desluși parte din sensurile profunde, să ne reamintim de impresionanta înrâurire exercitată de Sfânta noastră Ortodoxie asupra gândirii și operei celui mai cunoscut sculptor român. Se știe că „profetul artei moderne”, după cum a fost numit Brâncuși, avea o relație specială cu Dumnezeu. Însăși creația sa o reflectă în bună parte, după cum observa Mircea Eliade: „Redescoperind materia ca matcă a epifaniilor și semnificațiilor religioase, Brâncuși a regăsit emoțiile și inspirațiile artistului din epocile arhaice”.

De unde, oare, această experiență a lui Brâncuși?! Fără tăgadă, din relația apropiată cu viața liturgică a Bisericii, din liniștea dobândită prin rugăciune și meditație, din bogăția nesfârșită de simboluri și taine oferite de trăirea în spațiul sacru ortodox. Încă din anii prunciei, Constantin Brâncuși era fascinat de dangătul clopotelor secularei chinovii Tismana. Mai târziu, a devenit clopotar și corist la Biserica Madona Dudu din Craiova. Apoi, în timpul studiilor la Facultatea de Arte Frumoase din București, Brâncuși activa și ca membru al corului Bisericii Mavrogheni din Capitală, unde cânta cu multă virtuozitate. Relația lui cu Dumnezeu nu a încetat nici după stabilirea în capitala Franței. În 1906 a devenit cântăreț de strană și paracliser la Biserica Ortodoxă română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Paris, iar în ceea ce privește atelierul său de lângă Orașul luminilor (Impasse Ronsin, nr.11), pe acesta sculptorul îl considera un fel de metoc al Mănăstirii Tismana: „Am deschis o biată filială a (mănăstirii) Tismanei aici, în Impasse Ronsin, 11”. Locul de plăsmuire a creațiilor sale a devenit o fereastră către cer, un spațiu unde el, timp de peste 40 de ani (1915-1957), a conversat și a conlucrat în chip armonios cu materia, aflându-se totodată într-un tainic și rodnic dialog cu Dumnezeu, după cum însuși afirma: „Statuile mele sunt ocaziuni ale meditației. Templele și bisericile au fost și au rămas întotdeauna lăcașuri ale meditației”.

Revenind la „fiul” lui Brâncuși, se observă că artistul a decis să-l înfățișeze îngenuncheat, purtând o povară pe umeri, expresie a „lucrării” distructive a păcatului în existența umană. Micimile îl gârbovesc pe om către teluric, nelăsându-l să mai vadă fața Tatălui, lumina și iubirea lui Dumnezeu. Păcatul îi schimbă traiectoria: din călător spre înălțimi, devine drumaș către pământ. Se observă, în creația lui Brâncuși, că fiul poartă pe umeri o încărcătură ce-i pune în pericol însăși poziția verticală, sugerând astfel că, prin păcat, omul scade și decade, pierzându-și echilibrul necesar călătoriei către Patria cerească. Greutatea de pe umeri poate fi a păcatelor sale, dar și „povara” iubirii nemărginite a părintelui său, care-l îmbrățișează fără a-l întreba nimic stânjenitor, fără să-l certe pentru viața promiscuă pe care a ales s-o ducă departe de iubirea și pronia Lui.

Dincolo de simbolism, meditând în fața mișcătoarei sculpturi, se cuvine să ne amintim de cuvintele Evangheliei despre întoarcerea fiului rătăcit și revenit întru iubirea Tatălui și, dea Domnul, să plănuim cât mai repede a noastră întoarcere.