Un mare filosof creştin mergea odată pe o cărare din mijlocul unei câmpii înflorite şi îmbălsămate cu frumuseţea şi mireasma miilor de flori. Şi acest om învăţat şi credincios, având un băţ în mâna sa, mergând pe cărare prin mijlocul florilor, a început a se opri şi a bate florile cu toiagul ce-l avea în mână şi, lovindu-le, le zicea: „Ce strigaţi aşa de tare?” Apoi mai mergând puţin, iar se oprea şi lovea cu băţul în flori şi iar zicea: „Ce strigaţi aşa de tare?”

Un alt om, care din întâmplare venea în urma lui pe acea cărare, văzând şi auzind ce face călătorul cel dinaintea lui, zicea în mintea sa: „Iată un om nebun, cum bate şi vorbeşte cu florile!” Apoi mergând puţin mai repede şi ajungându-l, i-a zis: „Ce ai, omule, de ce baţi florile acestea nevinovate şi ce vorbeşti cu ele?”

Acela, tăcând puţin, a zis: „Le bat şi le mustru că prea tare strigă!”

Dar celălalt, zice: „Cum strigă?”

Cel dintâi îi răspunse: „Prea tare strigă că este Dumnezeu, Care le-a făcut aşa frumoase şi preaminunate cu felurimea lor!”

Atunci acel ce îl ajunse din urmă şi îl socotea fără de minte a zis: „Iartă-mă, frate, că eu, auzind ce vorbeşti cu florile şi cum le baţi, te-am socotit că eşti nebun. Dar acum îmi dau seama căci cu totul lucrurile nu sunt aşa. Căci şi eu cred în Dumnezeu şi foarte mă minunez de câmpia aceasta atât de frumos înflorită. Dar nu mi-a venit în minte să fac ce ai făcut dumneata, adică din mirare să bat florile şi să le mustru că prea tare strigă şi arată că este Dumnezeu”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman, 1996, pp. 28-37)