Calea lacrimilor este una din cele mai sigure pentru a ajunge la persoana deplină. Prin lacrimi, toate puterile sufletului se împreunează și astfel, ne putem ridica la putința de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, după porunca Dumnului. Este o anumită plinătate în persoana care plânge înaintea lui Dumnezeu, căci inima și mintea sunt unite. Prin energia harului, mintea este răstignită și coboară în inimă. Mintea se răstignește în nevoința de a trăi după poruncile Evangheliei.

Când plângem înaintea lui Dumnezeu, este ca și cum El ar unge sufletul cu o pensulă așa încât, după o vreme, prin această ungere continuă, Chipul lui Hristos se zugrăvește pe inimă. Întocmai cum ne naștem din nou în apele Botezului, așa ne reînnoim prin curgerea lacrimilor în plânsul duhovnicesc. Cum primim pecetea untdelemnului sfințit la Mirungere, tot așa, prin ungerea lacrimilor, primim harul luminării.

La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit în formă omenească prin Duhul Sfânt, de către Fecioara Maria. S-a făcut om ca să ne arate nouă Dumnezeu în trup. Prin lacrimi, încetul cu încetul, și noi începem să zămislim viață dumnezeiască în noi înșine, pentru a vădi ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit dintru început, și anume să ne facem desăvârșit chip și asemănare a Fiului Său. Duhul Sfânt zămislește prin plâns acest chip în noi, ca noi să îi purtăm pecetea și să ne facem cunoscuți îngerilor care ne vor aduna pe toți în Împărăția Sa în Ziua Judecății.

Domnul Iisus Hristos Se cheamă Emanuel „Cu noi este Dumnezeu”.  Întrupându-Se Cuvântul, S-a făcut pentru noi trup care putea fi atins, măcar că este Duh neamestecat. Sfântul Grigorie Noul Teolog spune ”Ο Λόγος παχύνεται”, care întocmai se tâlcuiește „Cuvântul lui Dumnezeu s-a îngrășat”. Cuvântul lui Dumnezeu „s-a îngrășat”, ca noi să Îl putem atinge, să Îl vedem, să Îl auzim. S-a „îngrășat” în chip fizic ca să devină tangibil pentru noi. Asemenea și noi, stăruind în lucrarea lacrimilor, a plânsului duhovnicesc, ne „îngrășăm”, dar cu sufletul.

Adică harul începe să se întipărească, așa încât sufletul se „îngrașă”, se îmbogățește, dobândește o plinătate și se face vizibil în fața Domnului și a sfinților Lui îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum mâncarea și băutura sunt de trebuință trupului, așa sunt și lacrimile pentru suflet”. Dacă nu plângem adesea, spune același, ne înfometăm sufletul și îl facem astfel să moară.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, pp. 230-231)