Apărător cu preţul vieţii al Ortodoxiei, Sfântul Maxim a fost stâlpul care a susţinut dreapta credinţă împotriva ereziei monotelite, ce prevedea o singură voinţă şi o singură lucrare în Persoana Mântuitorului Hristos. Deşi împăratul bizantin Constans al II-lea a ordonat tăierea mâinii drepte şi a limbii, sfântul nu a încetat să proclame cu toată puterea două lucrări, una omenească, istorică şi o lucrare divină, dumnezeiască. Din această pricină a şi fost exilat, departe de ţara şi de neamul său. În munţii Caucaz, Sfântul Maxim şi-a aflat sfârşitul obştesc. Ucenicii l-au îngropat în regiunea Lazica, din vestul Georgiei, în speranţa că asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur va fi repatriat la Constantinopol, acolo unde se născuse şi activase ca părinte al Ortodoxiei. Dar, la sfârşitul secolului al VI-lea, conflictul dintre bizantini şi perşi, mai târziu, cel cu turcii otomani, a făcut ca mormântului Sfântului să fie uitat de către concetăţenii săi.

Poporul ivir sau georgian a avut mereu conştiinţa că acolo este locul de odihnă al unui mare sfânt al Bisericii Universale. În secolul al VIII-lea, pe mormânt a fost ridicată bisericuţa unei mânăstiri ce poartă numele Tsageri. Anul 2010 a adus cu sine o serie de cercetări arheologice, efectuate la insistenţele episcopului Stefan Kalaijshvili. Săpăturile au scos la iveală mai multe artefacte, dar şi trei rămăşiţe pământeşti ale unor locuitori ai mănăstirii. Atenţia a fost atrasă de unul dintre morminte, cel de dedesubtul peretelui estic, din care lipsea doar mâna dreaptă. Antropologii au ajuns la concluzia că mormântul aparţine unei persoane care a decedat la vârsta de 83 de ani şi care avea mâna dreaptă tăiată. Deşi departe de ţara sa, de locurile în care a propovăduit, Sfântul Maxim şi-a găsit în Georgia o casă primitoare, în care este cinstit cu evlavie şi dragoste.