Mare bucurie a fost atunci când Biserica Ortodoxă Română a hotărât canonizarea Sfântului Gheorghe Pelerinul, unul dintre mirenii cu aleasă şi sfântă vieţuire, sau a femeilor cu viaţă sfântă: Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, Sfânta Magdalena de la Mălainiţa, Sfânta Olimpia din Fărcaşa, Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iaşi şi Sfânta Anastasia Şaguna. Din pronia lui Dumnezeu, în ultimii ani, s-a făcut cunoscută viaţa sfântă a altor doi mireni: pustnicul Ioan David şi fratele Marin cel mult răbdător.

Fratele Marin cel mult răbdător s-a născut într-o comună mărginaşă a Brăilei, la 5 decembrie 1929. Familia sa era una nevoiaşă. În chip minunat, pruncul dădea semne încă din pântecele maicii sale că va avea o viaţă aleasă. Mic fiind, vorbea cu Dumnezeu ca şi cu un Tată, încât mult se mira mama sa când îl găsea noaptea, când toţi dormeau, urcat pe un scaun şi grăindu-I Domnului cu nevinovăţie copilărească. De aceea şi Domnul l-a ales ca pe un cinstit vas al Său încă de la vârsta de 13 ani.

Cam de atunci au apărut primele semne ale bolii. Spondilita anchilozantă cu care a fost diagnosticat n-a putut fi tratată. Copilul simţea cum toate oasele i se frâng înăuntru. În cei cinci ani care s-au scurs de la diagnosticarea bolii, durerile au fost din ce în ce mai mari. Numai cu ajutorul Domnului, Care-i cunoscuse inima vitează, a izbutit să rabde totul. Astfel, în 1947, tânărul Marin era complet paralizat. Domnul însă îi dezlegase mâna dreaptă să se poată închina, iar capul putea să şi-l mişte puţin. În rest, trupul său a început să se osifice, încât, de la piept în jos, era ca scândura.

Totodată, Dumnezeu l-a împodobit cu harisme pe bineplăcutul Său. Şi mulţi începuseră să vină la el, în casa părintească, într-un pelerinaj continuu, ca la un om sfânt, aşa cum se mai pomenşte şi la alte neamuri, unde mirenii cu viaţă sfântă îi atrăgeau pe creştini prin harul care locuia într-înşii. „Am ajuns la fratele Marin – mărturiseşte doamna Tudoriţa Beizadea – când eram în liceu, prin clasa a X-a (1970-1971, n.n.). Oamenii îl căutau ca pe un sfânt. În timpul acela era un fenomen. Îmi aduc aminte că, de mică, mămica nu mă lăsa singură, ci mă purta cu ea peste tot. Ea m-a luat şi m-a dus. Am fost impresionată când l-am văzut pe acel om lipit de pat şi atmosfera duhovnicească din jurul lui. Avea peste tot icoane pe pereţi. Candelele ardeau. De câţiva ani trăia întins în pat fără să se dea jos. Se socotea că primeai o binecuvântare de la el atunci când îl vizitai. Nu eram numai noi. Veneau mulţi credincioşi. Era un fel de pelerinaj. Ca la un om cu viaţă sfântă”.

O vreme a îngrijit de el mama sa. Dar fiind neputincioasă cu picioarele, n-a mai putut să-i poarte de grijă. Atunci fratele Marin a strigat la Maica Domnului. Şi Împărăteasa cerului i-a trimis-o pe sora Zamfira. Mutându-se în locuinţa smerită din strada Piaţa Poporului nr. 14, cei doi au început o adevărată lucrare de renaştere a vieţii duhovniceşti într-un oraş secătuit. Casa lor se făcuse, într-adevăr, mănăstire, după cum fericitul frate Marin îi spusese cândva profetic sorei Zamfira: „Mănăstirea ta va fi aici!”. 

În chipul unei mănăstiri, în mijlocul oraşului, începând din anii ’70-’80, chilerul fratelui Marin devenise neîncăpător pentru cei care însetau de cele duhovniceşti. „Era – mărturiseşte doamna Valerica Craiu – ca şi cum te duceai la un izvor duhovnicesc. Veneai uşurat, liniştit. Dormeam uneori la ei. Nu primeau pe oricine. Făceam acolo rugăciuni. De pildă, rugăciu­nile de seară. Noi nu ştiam de Psaltire. La el am învăţat să citim catismele din Psaltire. Fratele avea experienţe duhovniceşti ca monahii”.

În chiler, fratele Marin vieţuia asemenea unui călugăr, precum un alt mirean grec, Dimitrie Colibaşul, la a cărui colibă veneau oa­menii să fie ajutaţi duhovniceşte. Deşi nu era călugăr, ţinea rânduială călugărească. Şi cei care-l cercetau mai des intrau în această rân­duială, atât prin rugăciune, cât şi prin metanii făcute cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” 

Lucrarea duhovnicească a fratelui Marin a stârnit, în scurtă vreme, vigilenţa Securităţii. Autorităţile au descins în căsuţa modestă şi au recurs la ameninţări şi bătăi. Într-un apartament de la etajul 4, vizavi de casa fratelui Marin, îşi instalaseră un punct de observaţie, ca să supravegheze continuu. „Ne duceam la el – îşi aminteşte o creştină – între orele 11 şi 12 noaptea, ca să nu ne vadă nimeni. Era în martie 1982. Începuse Postul Paştelui când am ajuns prima dată. Fratele Ma­rin făcea cele Şapte Laude regulat: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile”.

Într-o seară din vara anului 1982, autorităţile represive au descins în casa de pe strada Piaţa Poporului. Sub acuza de propagandă religioasă, au arestat-o pe sora Zamfira, iar pe fratele Marin l-au internat forţat la un cămin de bătrâni. Lucrurile au rămas aşa câteva luni. În această perioadă, fratele Marin a trecut prin grele încercări. Atunci s-a petrecut ceva neînchipuit de autorităţi. Oamenii veneau la Miliţie şi cereau să fie închişi în locul fratelui Marin şi al sorei Zamfira. Văzând această uimitoare dragoste, Multmilostivul Dumnezeu a rânduit ca ei să se întoarcă în casa din strada Piaţa Poporului nr. 14.

Şi chiar dacă au fost hărţuiţi continuu de Miliţie şi Securitate, în chip ferit şi-au continuat viaţa duhovnicească. Fericitul frate Marin era un om împodobit cu virtuţi şi harisme, iar oamenii nu se săturau a sta lângă dânsul. În prezenţa sa se simţea dulceaţa harului şi n-ai mai fi vrut să pleci de acolo. „Fratele Marin – îşi aminteşte dna Valentina – nu mânca nimic toată ziua, decât după ora 16.00, o felie de pâine uscată şi o cană de ceai. Atât. Asta era mâncarea lui”. 

Pilda vieţii sale sfinte era răbdarea crucii. O asemenea răbdare uimea pe oricine. „Era un exemplu de răbdare a suferinţei – mărturiseşte domnul Florin Moraru – cu linişte şi pace. În­văţau şi cei care-l vedeau cum se rabdă suferinţa. A îndeplinit porunca suferinţei cu multă credinţă, smerenie şi gând curat. Tot trupul lui a fost chinuit, însă n-am văzut nimic sumbru la el. Nu ştiu câţi ar fi putut rezista în situaţia lui”. 

Aşa cum spunea vrednicul de pomenire Părintele Alexandru Mateescu, fratele Marin „era o predică vie”. Era imposibil ca, văzându-l, să nu capeţi îndemn lăuntric de a răbda micile necazuri ale propriei vieţi. Fiindcă se vedea îndată că fratele Marin poartă o cruce uriaşă. În faţa acestei cruci şi a bărbăţiei cu care era dusă, încetau văicărelile, nemulţumirea şi cârtirea. 

Fratele Marin avea mare îndrăzneală în rugăciune către Dumnezeu. Astfel că oamenii îl cercetau şi pentru puterea sa tămăduitoa­re. „L-am cunoscut în felul următor, îşi aminteşte Pr. Sorin Pleşca. Am mers la el, în 1982, cu mama care era bolnavă. De fapt, mama m-a luat. Avea nevoie de mine, fiindcă era atât de bolnavă, încât trebuia dusă de braţ. Suferea de stenoză mitrală, valve defecte. Era bolnavă congenital. Fratele Ma­rin a întrebat-o: 

– Pentru ce vrei să te faci bine? Pentru lume sau pentru Dumnezeu? 

Mama avea 37 de ani. Abia rămăsese văduvă. I-a răspuns fratelui Marin: 

– Pentru Dumnezeu! 

Trăieşte şi acum, fără să se fi operat. Anul acesta împlineşte 80 de ani”.

Mulţi care ajunseseră în situaţii deznădăjduitoare se duceau la fratele Marin, iar fericitul frate îi tămăduia cu puterea pe care o primise de la Dumnezeu. „M-a salvat de la moarte – mărturiseşte maica Nectaria Petrică. Cu sănătatea eram într-o situaţie disperată. Îmi rămăsese doar un metru şi jumătate de intestin. Trecusem prin patru operaţii grele în patru luni. N-aveam şanse să mai trăiesc. La ulti­ma operaţie mi-au zis că nu mai au ce să-mi facă. Aveam metastaze. Ieşea pe gură şi pe jos materie neagră ca păcură. Şi pe gură câte o jumătate de găleată ţâşnea, fără să icnesc, fără nimic. Strigam în continuu la el: «Nu mă lăsa, frate! Nu mă lăsa!»”.

Pe unii i-a ajutat în situaţii-limită, când medicii nu le mai dădeau nicio şansă să se pună pe picioare. „Şi, într-adevăr – măr­turiseşte doamna Maria Enache –, s-au vindecat acolo mulţi bolnavi de cancer”. 

„Şi doctorii vorbeau – mărturiseşte sora Zamfira. I-au pus pe mulţi la ope­raţie şi cine se atingea de fratele Marin, ime­diat nu mai avea nimic. Exact aşa s-a petrecut şi cu bătrâna care a venit. Fratele Marin, atunci când a văzut că se deschide uşa şi a venit bătrâna plină de cancer şi de cădere în deznădejde, din ochii lui senini, plini de încredere – aşa, cu mâi­nile încrucişate şi cu ochii aţintiţi acolo, ziceai că vede aievea realitatea, cerul deschis în faţa lui, o vedenie nemaipomenită, nu pot să spun cu gura ce vedea el acolo. Au început să curgă lacrimile de sus până jos şi, cu mâinile încrucişate, Îl invoca pe Dumnezeu ca să fie milostiv cu femeia pe care o vedea în suferinţe grele”.

Pentru multa lui dragoste, Dumnezeu pogora bogăţie de vindecări peste poporul încercat de boli şi necazuri. Iar chipul vieţuirii sale era aşa: tot timpul, dar tot timpul îl petrecea în rugăciune. Pentru dorul său aprins spre rugăciune, Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov să păşească în umilul chiler şi să-l înveţe pe fratele Marin rugăciunea neîncetată. 

De atunci, fericitul frate Marin s-a făcut izvor de neîncetată rugăciune, încât, deşi pe pământ, cu duhul vieţuia în ceruri. „Era rupt de pe pământ – mărturiseşte sora Zamfira –, din grija cea lumească. El nu mai avea grija cea lumească. Tot timpul plângea cu lacrimi în biserică. Şiroaie de lacrimi aşa curgeau din ochi, pe barbă, până jos. Tot un lac de lacrimi era pe el, pe îmbrăcămintea lui albă, curată, până jos”.

Şi multă evlavie având la Sfântul Cuvios Dimitrie, a fost dus de acest Sfânt în Catedrala Patriarhală. Şi stătea nevăzut în aer, ca un invitat de cinste la prăznuirea din 27 octombrie. Iar când sora Zamfira s-a întors de la sărbătoarea Sfântului Dimitrie de la Bucureşti, fericitul frate Marin i-a povestit toate cele pe care le-a văzut acolo, spre uimirea aceleia care avea să mărturisească despre această minune după trecerea fratelui la Domnul. 

Atât de multe şi minunate întâmplări au fost în viaţa acestui mirean cu viaţă sfântă, încât nu le putem cuprinde aici pe toate. I-a ferit pe creştinii din Brăila de inundaţii cu rugăciunile sale. Ba încă şi ploaie L-a înduplecat pe Dumnezeu să slobozească în 1990, când n-a mai plouat din primăvară până toamna. Era secetă mare. Şi atunci, după Revoluţie, am început să-l ducem la Sfânta Biserică. Şi-l duceam pe targă, căci aşa era dus, de patru oameni. Şi am ajuns acasă la fratele Marin – fiindcă îl duceam în casă, apoi plecam fiecare la casa lui. Şi când am ajuns acasă, a început o ploaie torenţială. Dar, înainte de a ajunge noi acasă cu el, Domnul Iisus Hristos i-a vorbit: 

– Ce vrei? 

– Doamne, să plouă! 

– Atunci, întinde mâna! 

– Doamne, nu pot. 

Atunci Domnul a făcut ca norii să coboare dea­supra mâinii lui. Şi a început o ploaie! A plouat torenţial”.

Fericitul frate Marin şi-a cunoscut sfârşitul cu trei ani înainte, iar trecerea lui la cele veşnice a fost ca a sfinţilor. „Casa este plină de oaspeţi – a spus atunci fratele Marin –, de solii cereşti, care ne-au umplut de nespusă bucurie în acest praz­nic de mare sărbătoare, cu un miros deosebit de plăcut şi cu atâtea cântări minunate. Nu mă satur de bucurie. Unii îmi vorbesc aşa de frumos, alţii îmi cântă o cântare frumoasă pentru despărţirea de cele pământeşti, alţii se bucură nespus de mult şi se veselesc. În 47 de ani nu am întâlnit atâta bucurie de la nimeni în viaţă. Toţi oaspeţii m-au umplut de ne­spusă bucurie. Simt că-mi iese sufletul de bucurie în acest praznic, de la mulţimea de bucurii de care nu eram vrednic. Nimeni să nu plângă că mi-a sosit ceasul plecării. Să se bucure toţi împreună cu mine”.

Şi, plecând la Domnul la 27 decembrie 1990, trupul său s-a umplut de bună mireasmă, încât toţi se minunau în biserică şi pe drumul spre cimitir. De atunci încoace evlavia poporului n-a încetat, căci fericitul frate Marin este grabnic ajutător, iar de la mormântul său mulţi se întorc vindecaţi, mângâiaţi şi cu multă nădejde. Fie ca fratele Marin, fericitul întru nevoinţă, să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu spre dobândirea harului Duhului Sfânt, fără de care nu am putea să ne mişcăm, să cugetăm sau să vieţuim în acest veac tulbure şi primejdios!