Frustrarea poate duce la sporire duhovnicească?

Să învăţăm să spunem da, să mulţumim, să căutăm care este pentru noi mesajul dumnezeiesc în situaţia de frustrare. Frustrat de libertate, un prizonier Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cei ce vedeau soarele.

Frustrarea nu poate duce niciodată la sporire duhovnicească. Frustrarea dă naştere unor patimi bolnăvicioase: resentimentul, mânia, gelozia, violenţa. Ea caută forme de compensaţie, insuflate de iubirea de sine, de alimentaţie, sexualitate, sau dominare. De exemplu, o plantă lipsită de solul care i se potriveşte, de însorirea naturală sau de cantitatea de apă de care are nevoie păleşte. Fiinţa umană, lipsită de satisfacerea nevoilor elementare sau imaginare, se amărăşte. Nu creşte. Se usucă. Foarte multe suferinţe aici îşi au sorgintea. În profunzime, omul lipsit de voinţa de a-şi satisface dorirea de veşnicie şi, mai precis, de Dumnezeu, plânge amarnic la poarta Raiului, asemenea lui Adam, oarecând. Dumnezeiescul chip aspiră, fireşte, la asemănare, iar eşecul acestui plan creează cea mai deplorabilă lipsire a fiinţei umane – că este sau nu conştientizată de aceasta. Iadul este locul mistic al celei mai mari frustrări, un foc şi o sete de nestins... şi ura iubirii.

Să iconomiseşti frustrarea

Se poate încerca o schimbare de atitudine („convertire”) ieşind, pe cât se poate, din fundătura revoltei. „Şi noi, pe drept! Căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre”, a zis tâlharul care stătea de-a dreapta Domnului, pe Golgota. Să încercăm să-i binecuvântăm pe cei ce se bucură de ceea ce ne este refuzat; să-I mulţumim lui Dumnezeu că i-a ascultat pe ceilalţi. Să învăţăm să spunem da, să mulţumim, să căutăm care este pentru noi mesajul dumnezeiesc în situaţia de frustrare. Frustrat de libertate, un prizonier Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cei ce vedeau soarele. Iconomisirea frustrării şi a lipsirii este lucrarea minţii omeneşti, a conştiinţei lui, a libertăţii şi a voinţei lui. A spune da situaţiei care ne revolta deschide un alt spaţiu. „Tocmai prin frustrare şi aşteptare se naşte un Obiect exterior de unde vine mulțumirea. Fără această mulțumire şi această aşteptare nu există limită între Eu şi non-Eu” (S. Freud). În frustrarea acceptată în mod activ printr-un da – aceasta nemaifiind suportată cu mânie, ci aleasă – apare Duhul Sfânt, Mângâietorul, Subiectul izvorâtor de har şi de aducere de mulţumire.

Experiența ascetică

Însă, a renunţa în mod deliberat la un bine din iubire pentru celălalt –pentru Hristos, pentru aproapele –, a ne lipsi deliberat de o plăcere, de confort sau chiar de viaţă, din iubire, ne deschide către Viaţa veşnică, după cum ne învaţă Domnul. Asceza ucenicilor lui Iisus este, în primul rând, renunţarea la voia proprie, la iubirea de sine şi lepădarea de dorinţe şi de obiectul lor. Cel ce s-a lepădat de toate devine fără de nevoi, precum Dumnezeu, şi nimic nu-l poate frustra – afară de setea nepotolită ca toţi să se mântuiască – sau, iarăşi, năzuinţa de a iubi mai mult decât a putut vreodată sau ştiut să iubească până atunci. Durere mare pe care doar Duhul o poate covârşi, „El, Care pe toate le plineşte”.

Ultimele din categorie