Aspecte introductive

Pericopa evanghelică rânduită a se citi cu prilejul Praznicului Rusaliilor e una complexă. Vine să vorbească despre mesianitatea lui Hristos și despre modul în care aceasta intriga. Suscita comentarii. Vociferări. În același timp, conține câteva referințe valoroase sub aspect teologic. 

Tema apei celei vii

Contrariată de afirmația Învățătorului care le spune că va mai fi cu ei pentru puțină vreme, iar apoi va pleca unde ea nu poate veni încă, mulțimea își pune întrebări cu privire la locul în care va merge El. Ba mai mult, solicită precizări. „Ce înseamnă acest cuvânt pe care l-a spus: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi şi unde sunt Eu, voi nu puteţi să veniţi?”, se întreabă cei care veniseră să-L asculte. Iisus preferă însă să nu răspundă. Lasă ca misterul să-i învăluie vorbele.

Apoi, în ziua cea din urmă a Praznicului care circumscrie din punct de vedere cronologic cele petrecute, El afirmă un lucru extrem de important sub aspect teologic: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”. Se definește pe Sine ca fiind apa cea vie. Reia, în fapt, o temă care fusese enunțată și în cadrul episodului cu samarineanca. Doar că, de această dată e mai explicit. Dezambiguizează. Se definește pe sine însuși prin prisma acestui aspect. Și promite celor care vor crede în El că se vor înfrupta din plin din această apă vie. Sfântul Ioan lasă să se înțeleagă că termenul s-ar putea referi și la lucrarea Duhului, care urma să vină. 

Proorocul

Deși nu sunt înțelese pe deplin, cuvintele Sale suscită interesul publicului într-atât încât unii, mai vocali, se găsesc să afirme că El este, cu adevărat, Proorocul. Această calitate Îi e atribuită prin aclamații. La fel sunt formulate și unele dintre argumentele menite a o susține. Ori cele rostite împotrivă. Afirmația îi scandalizează pe reprezentanții Legii Vechi. Dezbinarea creată în mulțime le creează un context aparent de a-L prinde. Și totuși, nimeni nu îndrăznește să-L atingă, deși slugile arhiereilor și fariseilor aveau ordine precise în acest sens. Își vor lua tainul. Revoltați, mai-marii lor îi vor acuza că s-au lăsat cuceriți de cuvintele Sale. Că au fost „amăgiți”. Ei înșiși lasă să se înțeleagă că au fost plăcut impresionați de cele spuse de către Hristos. Sinceritatea pe care o afișează îi irită și mai tare pe reprezentanții vechii orânduiri. Aceștia consideră că, în relația cu Hristos, scopul lor nu poate fi decât unul punitiv. Singurul dintre ei care le dezavuează atitudinea e Nicodim. „Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?”, întreabă el. Cuvinte simple, sincere și umile. Bine articulate, totuși. Aidoma orbului din naștere, e imediat pus la punct. Fără argumente preciste. O perdea aparentă de argumentare teologică vine să-l reducă la tăcere. „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc”, i se spune. Și punct.

„Eu sunt lumina lumii!”

Și totuși, episodul nu se încheie astfel. Căci Sfântul Ioan nu lasă ca narațiunea să se adâncească în pecinginea plăsmuirilor lor năroade. Iar autorul care a întocmit lista lecturilor duminicale ține să pună de strajă întregului episod un cuvânt al lui Hristos din capitolul următor: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. În strânsă legătură cu tema apei celei vii, el constituie leitmotivul întregii narațiuni. E punctul de la care ar trebui să pornească orice exeget în prezentarea episodului.

În concluzie

Apa cea vie și lumina lumii sunt doi termeni cheie ai Evangheliei menite a se citi în duminica Rusaliilor. Ambii vin să vorbească despre lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu în lume. Căci cum ar putea să ne arate Domnul iubirea Sa altfel decât oferindu-ne lumina atotcălăuzitoare și apa cea vie. Depinde de noi, însă, dacă dorim să le primim și cum le punem în valoare. Îndrăzniți!