Evanghelia aceasta pare un val de zăpadă peste o livadă de meri înfloriți. Ne aduce aminte cât de dificil este Împăratului-Copil să înfrângă regii uzurpatori. Bolnavii de mesianitate fără a asuma Crucea Lui. Care uzurpă tronul lui David și cred că așa se cuvine și că memoria istoriei este scurtată de laudele celor din jurul lor. Hristos Domnul Cel Așteptat devine Prunc Alungat. Un idolatru se opune bucuriei și pare că biruiește. Îl înfrânge iubirea unui om: Iosif. Pentru aceea dăruiește Biserica Ortodoxă timp pomenirii lui astăzi. Nu e vorba doar despre fuga în Egipt cu Pruncul-Dumnezeu, ci de tot ce a însemnat smerita lui susținere față de Copil și Maica Sa. Necondiționat. Fără a ridica piatra și fără a se crede altceva decât este: un logodnic responsabil pentru viața Celui Care ne este Viață. 

De aceea îl pomenim pe David, regele-psalmist. Căci prin efortul acesta de a-l pune la loc în ierarhia memoriei poporului lui Israel prin asumarea regalității sale de către Hristos – rege din neamul său, după cum ne-a dovedit Matei în primul capitol al Evangheliei sale –, David se întoarce din exilul de memorie la care hasmodeul Irod îl condamnase. Căci una dintre cele mai mari porniri ale lui Irod era să încerce să-l învingă pe David, cel care-i cucerise, în istorie poporul. Și-l făcuse să fie supus neamului lui Israel. Știm astăzi, din istorii paralele Scripturii, că pedepsea aspru orice laudă adusă lui David. Îl deranja cumplit că deși construise un Templu mai mare nu era socotit nicicum egalul lui David. Și că, apropiindu-se de capătul vieții dinspre moarte, nu avea nici un pic din simpatia poporului lui Israel. Davidic prin conștiință și rugăciune. 

Pomenirea Sfântului Iacob cel Mare, rudenia Domnului, are însă o semnificație cel puțin la fel de mare. Iacob este acela care însoțește Sfânta Familie în fuga sa de supraviețuire din Egipt. Așa prevedea legea că nici un bărbat cu soție ce abia născuse nu putea să străbată fără ajutor depărtările. Și Iosif îl ia pe Iacob, după Tradiție fiul său cel mare sau un nepot de frate, cel mai mare între frații săi, care se va dărui cu totul misiunii acesteia. Drumul în Egipt este acum marcat istoric de borne arheologice. Biserica Coptă i-a asumat pașii Pruncului prin mănăstiri și locașuri de închinare, din nisipul fierbinte al Gazei până în răcoarea peșterilor de pe malul Nilului ori din preajma cetății Cairo. Locurile sunt cu adevărat grăitoare și ar merita deplin să le povestim cândva. Ce trebuie însă să reținem este că Iosif e înțelept din cale afară. El plinește voia lui Dumnezeu, dar înțelege imediat de ce trebuie ajuns în Egipt și știe să propună un drum în care oamenii lui Irod nu-i puteau surprinde. Pentru că știa că acolo, în ținutul din care odinioară se eliberase neamul lui Israel, sunt comunități ale urmașilor lui David retrași tocmai pentru că Irod îi prigonise. Îi alungase exact ca pe Pruncul Acesta ce-i însoțește. Căci, în ciuda aparențelor, Hristos este Însoțitorul lor. 

De când privesc mai atent la textul Scripturii mi-este mai drag Dumnezeu. M-am întrebat cum de a îngăduit lui Irod să ucidă copii. Istoricii mută incidentul acesta în ani anteriori Nașterii lui Hristos. Ca timp. Dar ca urmare se înscrie în tensiunea așteptării lui Mesia. Cât despre oamenii din Rama, cărora li se ucid real copii într-un masacru irodian, aveau să se răzbune târând cadavrul său din strălucitorul său mormânt din Irodium. Și aruncându-l la câini. Care s-au scârbit și ei de hoitul renegatului uzurpator al tronului Davidic. Și doar l-au târât prin praful celei mai splendide și inutile monumentalități: muntele artificial al Irodiumului. Dar nu asta a adus vindecarea rănii de prigoana ce a adus moarte atâtor copii. 

Tradiția ne spune că dimineața Învierii a fost zori de înviere și pentru ei. Glasul cel din Rama, de plângere și tânguire, s-a transformat în glasul de biruință al pruncilor eliberați din moarte de Învierea Celui dintr-o generație cu ei. E modul lui Dumnezeu de a întoarce istoria în favoarea Învierii. Stingând ura cu iubire. De aceea cred că Iisus Hristos Domnul, prigonitul de toți irozii și vândut de toate iudele, ne oferă o lecție deplină a iubirii Lui în taina acestei prigoniri asumate. Care se va încheia, omenește vorbind, pe culmea de lumină a Golgotei. Dincolo de ea. Fără ca aceasta să fie o metaforă, ci realitatea imediată a morții înfrânte de El. 

Prin Evangheliile acestea ale Nașterii Mântuitorului suntem încurajați să ne reasumăm fragilitatea construcției noastre de pământ și Cer. O taină care ne învață că puterea noastră nu stă doar în unicitatea ca persoană umană, ci și în unitatea acesteia cu Hristos, Dumnezeu-Omul. Întors din exilul său în Nazaret. Căci Nazarinean, ne scriu profeții, se Va chema...