Există o poveste, dragii mei colegi, pe care am descoperit-o de curând într-o carte a Mitropolitului Antonie de Suroj. „Un cerșetor stătea lângă drum, iar în fața sa o pălărie. Trecea lume multă, unii mergeau fără să-l observe, fiindcă se simțeau jenați să-l privească și să nu-i dea nimic. Alții aruncau o monedă în pălăria aceasta, dar nu se uitau la fața cerșetorului atunci când treceau pe alături. Credeau că și-au făcut datoria; că nu este pentru ei un om, ci un cerșetor, iar cerșetorul era pe picior de egalitate cu pălăria sa. Și iată că se apropie profesorul acesta. El se opri, își scoase pălăria și îi spuse ceva cerșetorului. Deși nu i-a dat nimic, cerșetorul a sărit în picioare, l-a îmbrățișat și așa s-au despărțit. Copiii au fost martorii acestei întâmplări. Atunci când profesorul a ajuns la gimnaziu, copiii l-au înconjurat și l-au bombardat cu întrebări: „Cine este această persoană? Este ruda dumneavoastră? Sau un prieten? De ce v-ați scos pălăria? Nu i-ați dat nimic, dar de ce a sărit în sus și v-a sărutat?”. Elevii l-au înghesuit pe profesor într-un colț, iar acesta s-a văzut nevoit să le răspundă și le-a spus așa: veneam pe jos din celălalt capăt al Parisului, fiindcă nu aveam bani de metrou. Cât am mers pe drum, l-am văzut de la distanță pe acest cerșetor. Am observat cum oamenii treceau pe alături, am remarcat că unii îi aruncau câte o monedă în pălărie fără să se uite măcar la chipul său. Și m-am gândit că, dacă voi trece pe lângă el și nu-i voi acorda atenție, s-ar putea să moară în el și ultima credință în om. Căci oamenii nu numai că nu se uitau la el, dar nici nu se deranjau să-i arunce cel mai mic bănuț din belșugul lor. Din păcate, nici eu nu aveam bani! Așadar nu aveam nimic de oferit... De aceea, m-am oprit în dreptul său și mi-am scos pălăria în fața lui, astfel încât să simtă că suntem pe picior de egalitate, că îl văd ca pe o persoană egală și nu ca pe un cerșetor. Atunci i-am și explicat: Iertați-mă, dar nu vă pot oferi nimic. Chiar nu am nimic...Și omul acesta a sărit în sus și m-a îmbrățișat” (Mitropolitul Antonie de Suroj, Căile vieții creștine, Editura Egumenița, 2020, pp. 75-76).

M-am gândit adesea că e dificil, dacă nu imposibil, să ridici un învățământ competent, confundând mereu profesorii cu cerșetorii – fără a discrimina, ferească Dumnezeu, drama oamenilor aflați în situația de neinvidiat a sărăcirii în ciuda bogăției din jur. Redarea demnității vocației profesorale este prioritate zero. În ciuda corigenților care încearcă să facă pe liderii și care răstignesc, de ani buni, Școala pe crucea intereselor de partid. Fiți tari! Ridicați-vă pălăria dinaintea dramelor celor din jur. Copiii vă privesc și vă iubesc. Poate, cine știe, s-a născut deja generația care să respecte mai mult școala românească... Și pe Oamenii ei!