Să simți că inima ta e Ardealul întreg, cu toată istoria lui...

S-a stins. Dimineața. Ca o plecare la Cursuri. Ca o plecare la Liturghie. Cu transparența lui de trup, parcă încă o vreme odihnind între noi. Va odihni  cu tot Ardealul în inima lui. Și nădăjduiesc că Sfântul Andrei Șaguna îl va întâmpina în Rai, bucuros de el ca de un prieten. O inimă cât tot Ardealul urcă la Cer. Cerul Ardealului bate ca o inimă...

Nu știu în ce fel aș putea altfel începe gândurile acestea: S-a stins Părintele Mircea Păcurariu! Poate pentru mulți nu înseamnă un moment prea important. De un an de zile ne hrănim știrile cu listele celor plecați. Moartea ne-a intrat în suflete, precum intră apa în adâncul apelor. Plecarea Părintelui însă nu e știre. E clipa zero de la care ne vom reevalua Istoria Bisericii și a Neamului. Pentru cei care cred încă în clișeul mediocrității oamenilor Bisericii, vindecare de clișeu. Pentru cei prea infatuați pentru a se mai bucura de inteligență, lecția deplină a înțelepciunii inteligente. Pentru bătrâni, camarad de cinste. Pentru cei tineri, modelul și Profesorul. Acum stins. Curajos și vertical până în clipa din urmă, care a devenit clipa Dintâi.

Vor trece ani mulți până când vom vedea o evaluare coerentă a operei sale. Manuale, dicționare, enciclopedii ori volume de studii, antologii ori culegeri de texte, dosare de canonizare ori simple adnotări de la care au izvorât cercetări întregi. Toate și peste acestea alte mii de articole, recenzii și consemnări care te obligau mereu să reîncepi cititul, scrisul, adnotatul. Niciodată pierzând timpul. Mereu în stare de veghe. Zâmbind la oboseală, ori obosind de zâmbetele false din jur, Părintele Mircea Păcurariu cel egal cu sine. Niciodată altfel. Paradoxal era cel mai aspru și cel mai iubit profesor, concomitent. Cel mai simpatic și sobru deodată. Mereu transparent și „pe deasupra lucrurilor” și totuși, totuși atât de atent și adânc în cunoaștere. Șocant în memoria datelor și persoanelor ajungea să-i surâzi după ani și ani și știa unde stăteai în bancă și ce licență ai avut. El nu era istoric ci Istoria. Nu era profesor ci Omul-Catedră. Transformat în timp – vai, cum au trecut anii – în Omul-Catedrală.

Fiecare din generațiile ce au făcut Teologia sibiană în ultimii 50 de ani are propriile amintiri cu el. Zâmbitoare și când te stresa la examene. Ironic și destins când se prindea că poate face din tine partener de dialog. Am făcut parte, pe la începutul anilor ’90 – desigur nu singur – dintre cei chemați să corectăm șpaltul la câte unul sau altul din volumele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române (nici  nu mai știu la a câta ediție). Ore deschise de enciclopedism și umanism românesc. Am ucenicit pedagogic și liturgic pe lângă el și mereu îl descopeream tânăr, incredibilul tânăr care își sporea energia pe măsură ce trecea timpul. A scris enorm după pensionare. Fundamental. Vor vorbi în ani despre asta generații și generații de istorici. Nu-i colț de bibliotecă istorică de pe care să nu ne fi învățat să ridicăm praful uitării. Își iubea înaintașii ca pe ai familiei. Uneori râdeam spunându-i că sigur a fost neam cu Andrei Șaguna, atât de mult îl iubea pe Vlădicul la a cărui canonizare a contribuit din plin. Temperat în ce privește propria viață, ardea pentru Țară și Biserică. Subiectul Istorie era mereu pentru el un subiect personal. În ultimii ani citea cu setea pe care, vai, la aproape nici unul din studenți nu o mai descoperi. Povestitor fără seamă, asculta cuminte și transfera spre tine enorm de multă energie, un soi de împingere de la spate să muncești, să muncești și să te rogi din toată inima. Nu. Nu avea jumătăți de măsură – de aceea nu exista niciodată nota cinci la el – iar când îl supărai trebuia să ai răbdare, să îți pară sincer rău și să zâmbești. Prelua ceva din atitudinea cercetătorului în slujire, dar mai ales ceva din slujire în predarea de la catedră. O sobrietate luminoasă. Destinsă și tensionată deopotrivă.

Nu știu altora cum le-a fost. Generației mele i-a fost tată și părinte, Decan și Magistru. Când a fost primit la Academia Română, țin minte, ne-am sunat între noi, colegii, și ne-am bucurat ca pentru proprii părinți. Eram fericiți ca pentru unul dintre noi. Știam parcursul său de la Ruși – un mic sat de munte din județul Hunedoara, unde tatăl său, strașnicul Părinte Ștefan era iconomul Altarului – până în Aula Academiei. Pentru toți el era Profesorul-Erou, orice ar fi spus alții despre el. Ne cumințeam de orice năzbâtie când îl zăream pe coridoare ori prin curtea Teologiei? Sigur. Și desprinși de băncile tinereții eram la fel de cuminți și atenți, în ani, când ne reîntâlneam cu el la praznice. Egal cu sine. Era Profesorul cu suflet de copil, fericit să ne vadă și să ne vadă împliniți. Știa de nunțile, botezurile ori tristețile noastre. Când slujea Liturghia purta cu el exact aceste „subiecte de rugăciune”. O taină de Om. Un Om-Taină.

S-a stins. Dimineața. Ca o plecare la Cursuri. Ca o plecare la Liturghie. Cu transparența lui de trup, parcă încă o vreme odihnind între noi. La cum îl știu a tras de el să nu ne strice Sărbătorile cu plecarea. Plecarea sa fiindu-ne adânc de Sărbătoare, chemare de Înviere fiecăruia din noi. Și cum nimic nu e întâmplător ci numai proniator, va fi înmormântat de Ziua Culturii Naționale. Nu cred că se putea altă dată pentru Omul acesta, Omul-Cultură. Va odihni cu tot Ardealul în inima lui. Și nădăjduiesc că Sfântul Andrei Șaguna îl va întâmpina în Rai, bucuros de el ca de un prieten. O inimă cât tot Ardealul urcă la Cer. Cerul Ardealului bate ca o inimă...

De la același autor

Ultimele din categorie