„Căutat-am pe Domnul și m-a auzit și din toate necazurile mele m-a izbăvit” (Psalm, 33,4)

O seară rece de martie mă duce departe, departe de oameni, departe de casă, de lucruri și chiar de mine... Nehotărât și singur, sufletul meu caută, caută liniște, caută iubire, caută curaj. Însetat de singurătate se plimbă pe străzile întunecate și umede ale orașului, purtat de un trup obosit și neputincios, care nu-l lasă să se întoarcă, încă, Acasă. Tăcut și poate prea melancolic din fire este doborât de gânduri, de întrebări și răspunsuri care nu-l mulțumesc, nu-l satură. Picăturile reci de ploaie adapă pământul și, odată cu el, lupta mea.

Pustiit de patimi, în frigul de afară, mai găsește o urmă de dumnezeire în el, iar  picăturile de ploaie se amestecă cu o lacrimă fierbinte... E dorul de tine, Doamne! Pe Tine Te caută sufletul meu, din zorii zilei și până în noapte. Când, unde sau cum, nu știu, dar sufletul meu Te-a gustat și s-a hrănit cu mila Ta, iar de atunci Te caută. De atunci par palide toate luminile, iar bucuriile lipsite de Tine nu au viață.

Agitat, un câine latră, supărat pe zgomotul făcut de pașii mei grăbiți prin ploaie. Inima îmi bate parcă nervoasă, că s-a trezit dintr-un somn adânc. Ajunsă acasă, mă întâmpină voci calde și zâmbete subțiri. Arunc ghiozdanul la întâmplare și, uitând parcă de cei din casă, gândurile îmi zboară nesigure, în sus.

Pe când eram încă un copil, harul Tău a mângâiat sufletul meu, iar el a vrut să Te cunoască. Departe de casa Ta și de cei ce Te cunoșteau am început să caut dulceața Ta în oameni, dar ei îmi răneau și mai tare sufletul și setea de Tine creștea. Mai târziu, am crezut că voi găsi împlinire în școală, dar și acolo inima mea se simțea străină. Cărțile îmi antrenau mintea, dar îmi goleau inima. Un înger plăpând sau poate chiar Tu, Doamne, mi-ai îndreptat pașii osteniți de atâta căutare spre biserică. Când am trecut pragul, îmi amintesc perfect și acum, Tu mă așteptai acolo. Erai cu brațele întinse și capul plecat ca un tată care, așteptându-și fiica acasă, noaptea târziu, a adormit, dar a rămas, totuși, cu brațele deschise și cu siguranța în suflet că va veni. Era Vinerea Mare, iar trupul Tău era încă sus, pe Cruce, așteptându-și ucenicii să-l coboare în Mormântul dătător de Viață. Atunci, căutarea mea nu s-a oprit, ci și-a luat un nume... Hristos. 

Am început să Te chem din ce în ce mai des în suferință, și Tu erai deja acolo. În bucurie, buzele mele rosteau mereu cuvântul ,,mulțumesc”, iar Tu îmi înmulțeai fericirea. Pașii mei nu aflau odihnă, dar se desfătau pe cale, în căutare. Se desfătau de toată creația în care se arata slava Ta. În florile stropite de roua dimineții Îți arătai măiestria, în mantia cerului de mai, noblețea, în picăturile ce răcoresc pământul, milostivirea, iar în om – perfecțiunea. Toate erau ca răspuns al căutărilor mele. În toate și în toți mi Te descopereai, dar mintea mea nu pricepea acestea la măsura lor și continua să caute.

Ce ușor ar fi să mă opresc din căutare și să mă las îmbrățișată de Tine, Tată! Ce simplu ar fi să primesc iubirea Ta și doar să Îți mulțumesc! Atunci Te-aș afla, aș găsi odihna. Dar, doar Tu știi când sufletul meu va fi destul de ostenit și de pregătit să Te găsească. 

Somnul se arată și în seara asta mai puternic și pleoapele se lasă grele peste o privire pierdută în întuneric. Gândul către Tine, însă, adoarme ultimul. Un oftat puternic Te întreabă, pentru ultima dată azi: Cum să găsesc, Doamne, calea către Tine?

(Maria-Laura Ilie – Premiul I, în cadrul ediției a II-a a concursului „Scrii ce ştii”, cu tema „Căutare”. Concursul este organizat de ASCOR Iași, în cadrul dialogurilor studenţeşti de la biserica „Metocul Maicilor” şi se desfăşoară săptămânal, pe toata durata Postului Mare.)