Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. (Evrei 13, 7)

Vestea trecerii la Domnul a profesorului și academicianului Emilian Popescu a căzut ca un fulger în inimile celor care l-au cunoscut și au interacționat cu el.

Cuvintele sunt puține și nu reușesc să cuprindă personalitatea uriașă a celui care, neobosit, a scormonit în cele mai tainice unghere ale istoriei, pentru a scoate la lumină adevăruri istorice, care altfel ar fi rămas ascunse ochilor celor însetați de cunoaștere.

Am fost binecuvântat de Dumnezeu, deși atunci nu gândeam așa, fiind oarecum speriat de faima răspândită în rândurile studenților legată de severitatea acestuia, să-l am ca profesor la Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași, atât la cursurile de la Facultate, cât și la cele de Master.

Prima impresie pe care mi-a lăsat-o domnul profesor a fost aceea că este un bunic (deși aveam să aflu că nu a avut copii) care dorește ca nepoții săi să ajungă niște oameni respectați pentru cunoștințele înalte pe care le dețin, dar și pentru ținuta morală de care trebuie să dea dovadă în viață. Trecerea timpului mi-a dovedit că aveam dreptate, avea o bunătate ascunsă și o dragoste pentru studenți mascată foarte bine.

Domnul academician era de o ținută ireproșabilă, nu țin minte să-l fi văzut vreodată îmbrăcat cu altceva decât cu costum și, poate comparația pare un pic forțată, dar la fel cum preoții poartă când oficiază sfintele slujbe epitrahilul, purta întotdeauna cravata. De ce am făcut acestă comparație, pentru că, deși a studiat și Teologia, reputatul profesor nu a dorit să fie hirotonit preot, misiune care i-ar fi îngrădit un pic libertatea (legându-l de o parohie), a preferat să facă misiune în domeniul Istoriei Bisericești, cercetând în cele mai mici amănunte istoria plină de sfințenie, unde au trăit și și-au desfășurat activitatea majoritatea Sfinților Părinți, unde s-a plămădit credința ortodoxă și unde arta creștină a cunoscut culmi inegalabile – istoria Bizanțului.

Cursurile începeau întotdeauna undeva la orele 9, după ce acesta mergea și se închina la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva din Catedrala Mitropolitană din Iași, la care avea o deosebită evlavie, de multe ori fiind prezent și la Sfânta Liturghie, stând undeva în partea dreaptă, după strană, mai în față, nedorind să nu fie tulburat în rugăciunea sa de privirea studenților sau mișcarea pelerinilor care veneau să se închine la sfintele moaște, era pentru noi studenții un exemplu de smerenie, de evlavie și de răbdare.

Era un om corect, un cercetător neobosit, deși avea de acum o vârstă (vorbesc de perioada 2003-2009), mărturie în acest sens fiind cursul din care ne preda, care avea pe marginea lui numeroase completări rezultate de pe urma cercetărilor întreprinse. Nu ținea nimic nou pentru el, împărtășind cu studenții săi rezultatele muncii sale, care urmau să se verifice, dacă au fost ascultate și însușite, în sesiunile de examene, care nu erau deloc ușoare.

Emilian Popescu s-a dăruit întru totul muncii de cercetare, a transformat de multe ori noaptea în zi, a trăit smerit, a fost asemeni unei flăcări care a ars, dar a răspândit în jur lumină și căldură.

Oameni ca domnul profesor se nasc rar, el rămâne în memoria generațiilor viitoare nu doar prin ceea ce a scris, ci și prin mulțimea de ucenici pe care i-a format, i-a susținut și cărora le-a aprins în suflet dragostea pentru studiu, pentru cercetare, încurajându-i să facă cu dăruire munca de la catedră. Ucenicii, mulți dintre ei preoți, îl vor pomeni la Sfânta Liturghie și în rugăciunile personale.

Gândul meu de recunoștință se îndreaptă la Dumnezeu sub formă de rugăciune smerită:

„Dumnezeu să odihnească cu drepții pe robul Său Emilian!”