Gândurile chinuitoare şi tulburătoare diferă mult: atacul sau năpustirea gândului nu se consideră păcat, ci este încercarea voinţei noastre libere, care se poate apleca spre el sau se poate împotrivi lui, dar, când există acord şi unire cu patimile, sunt socotite păcat şi este nevoie de pocăinţă. Nefiind în stare să ne împotrivim singuri gândurilor, trebuie să alergăm la Dumnezeu, să-I mărturisim neputinţa noastră şi să cerem ajutorul Lui şi s-o rugăm şi pe Maica Domnului să ne ajute împotriva lor. Când omul este biruit de gânduri, acesta este semnul că a avut mai întâi mândrie şi de aceea trebuie prin ele mai mult să se smerească.

Pentru faptul că deseori vă tulbură gândurile negre, nu vă neliniştiţi, căci gândurile negre sunt ca norii de toamnă, unii după alţii vin şi întunecă cerul, dar şi trec şi cerul rămâne curat şi senin. Aşa şi gândurile noastre hoinăresc, hoinăresc prin lumina clară, dar, când mintea se va aşeza la locul ei, atunci linişte şi veselie va fi în suflet. Iar mintea noastră, ca să nu mai rătăcească de colo-colo, este ajutată mult de rugăciunea scurtă, dar repetată des, a lui Iisus, cu, care să dea Domnul să vă deprindeţi, şi atunci vor începe zilele senine pentru voi.

(Ne vorbesc Stareții de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, 2007, pp. 145-146)