În urmă cu câteva zile, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, împreună cu alți iubitori ai operei genialului român George Enescu, am hotărât să-i facem o vizită acasă, în „Betleemul” prunciei lui, localitatea Liveni din binecuvântatul ținut al Botoșanilor. Am dorit să ne arătăm și prin acest mod prețuirea pentru cel mai cunoscut „Gheorghe” din nația română, pășind pe urmele lui, acolo în acel îndepărtat sat din partea de nord a țării. Am afirmat că este cel mai cunoscut „Gheorghe” din neamul românesc gândindu-mă că la botez, părinții lui, Costache și Maria, i-au ales numele  slăvitului mucenic din Lida.  

După un drum lung, am ajuns în satul care astăzi îi poartă numele. La intrarea în localitate ne așteptam să găsim un însemn ca să ne indice faptul că undeva pe-o uliță a cătunului se află o casă  unde a văzut lumina zilei cel în care Dumnezeu a turnat belșug de har.  Din păcate călătorul nu este ajutat din acest punct de vedere. Doar bunăvoința sătenilor, ne-a ajutat să ne îndreptăm către celălalt hotar al localității, unde, într-o tihnită grădină, domnește, sfioasă, căsuța în care Enescu a scâncit pentru prima dată. Nu era nici o mașină în parcarea muzeului, deci nici un vizitator. Vă mărturisesc că îmi convenea de minune acest fapt deoarece doream să pășesc în liniște pe urmele micului Jurjac (așa îl dezmierdau  părinții pe micuțul Enescu), în casa părintească. Bucuria mi-a fost de scurtă durată căci ușa nu s-a deschis. Deși am sunat la un număr de telefon afișat pe una din ferestrele clădirii, nu a răspuns nimeni, iar în decursul celor aproape două ceasuri în care am zăbovit prin proximitatea casei, doar o mașină, purtând alți iubitori ai marelui compozitor, violonist și dirijor român, a tulburat liniștea patriarhală a ținutului. Răgazul pricinuit de ușa zăvorâtă a obiectivului cultural mi-a oferit prilejul de a admira împrejurimile. O liniște domoală se întindea peste tot ținutul umplându-l de un încântător farmec moldovenesc. Undeva în spatele muzeului trona un falnic cireș potopit de floare, luminând întreaga curte a fostei proprietăți enesciene, în care plăpânda iarbă abia miji la viață. Eu și camarazii de drum ne-am hrănit din această măreață liniște. Am stat lângă statuia ilustrului muzician, am intonat câteva acorduri din arhicunoscutele-i Rapsodii, încercând să ne amintim anumite crâmpeie din viața celui ce a scris istorie cu pana pe portativ, cu arcușul viorii ori cu bagheta-i măiastră. Din cele spuse acolo, voiesc a așterne și în acest material, care se vrea a fi un pios omagiu adus  genialului român la împlinirea a 60 de ani de când a ferit perdeaua acestui veac, pășind pe bolțile veșniciei.

George Enescu a intrat în patrimoniul cultural mondial, căci prin monumentala-i operă a reușit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la național la universal, procurând recunoaștere internațională, alături de marii muzicieni ai lumii.

Nu-mi propun aici să încondeiez o schiță biografică a celui mai complex muzician român: cu greu va izbuti cineva să cuprindă în câteva fraze existenţa unui om de geniu. Voiesc totuși a puncta câteva jaloane ce m-au impresionat la Enescu, îndeosebi de când am citit că se trăgea dintr-o familie foarte atașată de valorile Sfintei noastre Ortodoxii, având mulți preoți între membrii ei. Bunăoară, chiar tatăl său, Costache, a dorit la un moment dat să urmeze același drum ca al bătrânului său părinte, bunicul muzicianului, Gheorghe, care era preot în parohia Zvoriștea, Botoșani, în timp ce un unchi de-al său, Enin, păstorea în satul Mălini, din ținutul Fălticenilor. Bunica după tată a marelui compozitor, Elena Filipescu, era fiică de preot din Simnicea, Botoșani. Mama renumitului violonist, Maria, se născuse în familia părintelui Cosmovici din Mihăileni, tot din regiunea Botoșanilor.

Probabil de aceea în viața copilului Gheorghe - aşa l-au botezat pe mult hăruitul nostru român - Dumnezeu i-a stat atât de aproape încât, la un moment dat, lăsându-se cuprins de vălul dulcelor amintiri din vremea prunciei, afirma că acasă, la Liveni, apoi la Caracalia, simțea „liniștea și răsuflarea tăriilor, iar Dumnezeu era prezent pretutindeni, aproape tangibil, chiar și pentru un om necredincios”. Vă mărturisesc că acest simțământ l-am trăit cu ocazia vizitei de care făceam pomenire. Da! La Liveni Dumnezeu este aproape  palpabil.

Odrasla lui Costachi și a Mariei a crescut ocrotită îndeaproape de harul și mila Cerescului Tată: numai el, al optulea copil, a scăpat de o cumplită boală ce i-a secerat pe toți ceilalți șapte. Să fi arătat Dumnezeu, printr-un astfel de semn, că băiatul va avea de împlinit o mare misiune? Taină rămâne și tot taină este cum un țânc de doar trei ani își manifesta o atracție irezistibilă față de arta sunetelor. La această fragedă vârstă, pe micul Enescu îl fascina muzica populară, cântată fie de lăutari, fie de țăranii din partea locului. Îi sorbea din priviri, văzându-se uneori nevoit să se pitească după copaci, prin livezi, ca să facă primele „audiții muzicale”, ascultând ca vrăjit cum un grădinar nins de vreme cânta măiestrit din fluier. Mai târziu Enescu va mărturisi un lucru extraordinar, legat de muzicalitatea oamenilor de la sat în mijlocul cărora a trăit și a căror muzică o regăsim un tulburătoarele sale compoziții: „țăranul român poartă muzica în el. Ea este tovarășa lui în singurătatea munților și câmpiilor; ea îi liniștește spaimele, îl ajută să-și spună dorul, nostalgia inexprimabilă care-i umple sufletul”.

Plecat la Viena și Paris pentru studii, junele Enescu nu și-a uitat nicicând obârșia, picurând în primele sale compoziții uimitoarele ritmuri românești. La numai 17 ani, în 1898, compozitorul debuta cu Poema română. Lucrarea a stârnit aclamaţii atât de însuflețite, încât a intrat în istoria muzicii românești ca întâia operă cu adevărat „națională”, deși păstra, „strecurate”, o serie de influențe europene precum cele ale lui Brahms și Wagner. Însă ritmurile românești se dovedesc întru totul surprinzătoare. Enescu le-a integrat în universalitate, menţinând totodată o admirabilă notă de originalitate. Nici nu putea să fie altfel, căci el nutrea credința, mărturisită deja, că „muzica românească este născută din suferințele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă și nobilă, chiar în ritmurile săltărețe ale dansurilor. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România”. Iar dacă tot veni vorba de compozițiile lui Enescu, să amintim din vasta sa operă inegalabilele piese: Rapsodia Română nr. 1 în La minor și Rapsodia Română nr. 2 în Re major, scrise pe când avea 20 de ani. Nu cred că vreunul dintre noi nu se regăseşte în genialele lor acorduri, de o strălucire și o vervă fermecătoare, dezvăluind dragoste de viață și o tinerețe veșnică.

Îmi vine greu să aștern pe hârtie, în spațiul unui articol, puternicele simțăminte de recunoștință și prețuire faţă de uriașa personalitate a lui George Enescu. Însă nutresc speranța că smeritele mele rânduri vor constitui îndemnul de a ne reaminti, a iubi și a prețui mai mult pe acei români în care Dumnezeu a revărsat belșug de har, printre care se numără și neîntrecutul compozitor, pianist și violonist George Enescu.