În anul 1945 a apărut o carte singulară în felul ei, intitulată „Lumea de mâine”, conţinând 22 de dialoguri cu tot atâtea personalităţi ale artei, științei și culturii din România de atunci, unele aflate încă în devenire, precum poetul Geo Dumitrescu sau eseistul Ioan D. Gherea. Autorul acestui volum, Ion Biberi, născut în anul 1904, era medic, specializat în psihiatrie, şi scriitor de notorietate, care îşi pusese numele pe coperta câtorva romane.

În timpul defunctului regim comunist, „Lumea de mâine” a fost o carte citată adesea ori la care s-a făcut trimitere, dar care nu a fost reeditată, probabil în mod deliberat. Deşi ziua de 6 martie 1945 este considerată astăzi de istorici drept începutul comunizării României, odată cu instalarea Guvernului Petru Groza, libertatea cuvântului şi, într-o bună măsură, libertatea presei încă mai constituiau realităţi, deşi cenzura ocupantului începuse să se simtă într-o formă incipientă. Dovadă este că un interlocutor al lui Ion Biberi, fost bursier în Statele Unite şi autor a două cărţi despre această ţară, Petru Comarnescu, face un elogiu frenetic culturii americane şi modului de viaţă american. La rândul său, Petre Pandrea, scriitor şi publicist de stânga şi cumnat al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, îi pomeneşte în termeni elogioşi pe Nae Ionescu şi Petre Ţuţea, dar decretează: „…nu mai cred în posibilitatea de renaştere a Apusului, nici în etica lui. Decadenţa vestică e definitivă…”. În mod surprinzător, prinţul Anton Bibescu, aşadar un aristocrat, se declară politiceşte a fi om de stânga.

Volumul „Lumea de mâine” este suma unei culegeri de dialoguri-portret, care, invariabil, au ca ultimă întrebare adresată interlocutorului perspectiva sa asupra climatului postbelic internaţional şi intern. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, datorat alianţei dintre două democraţii occidentale (SUA şi Marea Britanie) şi un stat totalitar cu ideologie radicală de stânga (URSS), reprezenta o indubitabilă răscruce istorică. Chiar dacă trei dintre repondenţii lui Biberi consideră că în România economia şi societatea se vor îndrepta „spre socialism”, există între ei alţii care cred că viitorul va fi dominat de un fericit altoi între libertate şi democraţie…

Am schiţat câteva din motivele evidente care au împiedicat retipărirea volumului „Lumea de mâine” în decursul regimului prăbuşit la 22 decembrie 1989. Cartea a cunoscut o a doua ediţie, la aproape o jumătate de secol de la prima apariţie[1], însă fără să se bucure de ecoul binemeritat. În ce mă priveşte, „Lumea de mâine” are o componentă aparte, în sensul că autorul încearcă să chestioneze interlocutorii despre credinţa lor în Dumnezeu. Peremptoriu este cazul lui George Enescu, dialogul purtat cu marele muzician fiind şi cel aşezat în deschiderea cărţii şi încheiat cu această mărturisire de credinţă: „Sunt un om religios, dar ascund faptul. Repudiez ostentaţia. Credinciosul nu are nevoie de îndemnurile raţiunii. Ca şi în actul creaţiei, introducerea raţiunii anulează forţa pe care o dă credinţa. În momentul în care credinciosul începe să raţioneze, totul s-a sfârşit! Nu-mi teoretizez credinţa. Nu vreau şi nu pot. Crezi, pentru că trebuie să crezi. Trebuie să fii sincer cu tine însuţi. Scepticii sunt în realitate victimele unei iluzii. Rictusul permanent, denigrarea sistematică sunt poze care înşeală în primul rând pe cel ce le practică. (…) Sunt ortodox şi tolerant faţă de credinţa altora”[2].

Într-un alt articol, am căutat să arăt legătura strânsă, organică dintre Constantin Brâncuşi şi Biserica Ortodoxă a ţării sale, amintind că acesta a fost, rând pe rând, clopotar, corist, diacon. Iată că un alt artist român de geniu, George Enescu, cu o indiscutabilă notorietate universală contemporană, îşi mărturisea cu francheţe, în anul 1945, credinţa în Dumnezeu şi apartenenţa la Ortodoxie. De altfel, în preambulul unui volum de amintiri, apărut sub semnătura reputatului jurnalist francez Bernard Gavoty, maestrul George Enescu mărturisește că însăși nașterea sa a fost un dar divin „…Șapte frați și surori s-au născut înaintea mea. Doi au murit de mici, iar angina difterică i-a răpus și pe ceilalți cinci… Părinții mei, care proveneau fiecare din familie de preoți ortodocși, se rugau cu ardoare și plecau deseori la mănăstiri pentru a-I cere Domnului să le trimită copilul mult dorit. Ruga lor s-a împlinit în anul 1881… Iată-mă de două ori pecetluit, ca om al gliei și ca mistic. Pământul și religia au fost cele două divinități ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios tot restul vieții”[3].

Aspectul acesta al credinţei şi al îmbisericirii multor personalităţi româneşti, ocultat nu numai în cei peste patruzeci de ani de regim politic ateu, poate că ar trebui cercetat sistematic. Pentru că în „Lumea de mâine”, George Enescu nu este singurul mărturisitor al propriei credinţe. Iată ce spunea sub acest aspect Tudor Vianu: „Am avut, desigur, o criză religioasă, dar nu în sensul că mi-am pierdut credinţa, ci printr-o lărgire a elanului religios difuz pe care l-am trăit în copilărie. Nu am fost niciodată ateu sau indiferent în materie religioasă. Am avut înţelegere, emoţie, mişcare pentru acest fapt esenţial”[4]. În „Lumea de mâine”,au cuvinte frumoase despre credinţă şi religie pictorul Francisc Sirato şi deja menţionatul Petru Comarnescu, fără să fie singurii.

Și ca să întăresc cele afirmate mai sus, reproduc următoarele cuvinte rostite de Alice Voinescu şi consemnate de Ion Biberi în volumul „Lumea de mâine”: „Acolo, la Oxford, am avut mai clară ca niciodată conştiinţa ortodoxiei mele. E un lucru ciudat. Am putut participa la profunda reculegere religioasă a unei imense asistenţe de peste 700 de persoane, lorzi, şoferi, oameni simpli. Erau toţi scufundaţi în acelaşi extaz. Eram cucerită de fiorul şi adâncimea momentului, dar plângeam în mine de dorul Bisericii Ortodoxe. Desigur, în Biserica noastră poate fi dezordine, neglijenţă, dar e a noastră; Biserica noastră are căldură, deşi la slujbă nu întâlneşti ordinea şi solemnitatea catolică; Biserica noastră vorbeşte mai mult sufletului nostru. De atunci am devenit ortodoxă practicantă şi nu am lipsit de la nici o slujbă…”[5].

Povestea vieții lui George Enescu începe pe plaiurile Moldovei și se sfârșește în inima Parisului; o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată, pe care, cum singur mărturisește, nu ar fi putut-o parcurge fără credință: „Cum cred în muzica pe care am iubit-o atât, cred și în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii cu adevărat naiv ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însuși faptul că e invizibil ne face să-L adorăm. Mă înspăimântă însă mulțimea și varietatea căilor pe care le urmează oamenii, pentru a ajunge până la El. Anumite credințe mi se par amare, pline de deznădejde; astfel, Missa lui Ernest Bloch se termină lăsându-ți o impresie de neant, în timp ce liturghia … este plină de iubire și frumusețe. Deoarece tot sunt pe calea mărturisirii gusturilor și credințelor mele, vreau cel puțin să mă spovedesc în totul. Înainte de a termina, voi fi drept cu mine, mărturisind că nu am căutat gloria și deșertăciunile ei. Când suntem copii, părinții noștri ne dăruiesc un cerc. Mai târziu, o femeie ne pune în deget un inel de aur, iar pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii ne oferă o cunună de lauri. Jucării – rotunde toate – …simple jucării! Eu nu am dorit decât inelul de aur. S-a sfârșit!…”[6].

[1] Ion Biberi, Lumea de mâine, Ediţia a doua, cu un cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001 (citatele sunt date după această ediţie).

[2] Ibidem, pp. 41-42.

[3] Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, traducere din limba franceză de Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Ed. Muzicală, București, 1982, pp. 23-24.

[4] Ion Biberi, op. cit., pp. 111-112.

[5] Ibidem, p. 130.

[6] Bernard Gavoty, op. cit., p. 114.

de Mircea Gelu Buta

Articol publicat în revista Renaşterea ( http://revista.renasterea-cluj.ro)