Îndemnat de mai mulți apropiați, îmi propun să scriu un articol ca răspuns la răutățile lansate în public la adresa pelerinilor veniți (și) anul acesta la Iași, în miez de octombrie. Destul de repede îmi vine în minte și un posibil titlu: „Cui îi este frică de pelerini?”. Ca de obicei, verific pe internet, ca nu cumva să mai fi scris cineva un material intitulat la fel. Surpriză (sau nu!): chiar eu am mai publicat un articol cu acest titlu, exact acum 13 ani. Îl recitesc. Realizez că, dincolo de unele aspecte comune, de atunci s-au schimbat multe. Chiar multe. 

Cea mai importantă schimbare aș sesiza-o în modul în care presa a reflectat această sărbătoare. 

Relatările despre pelerinajul prilejuit de sărbătoarea Sfintei Parascheva au fost preponderent obiective, oferind informații precise și utile. Multe au pus accentul pe aspectele emoționante ale evenimentului, aducând în prim-plan chipurile pelerinilor și poveștile lor de viață.

Sigur, au mai fost și relatări ale unor incidente cumva inevitabile când sunt mii de oameni adunați împreună pentru mult timp. Dar nimic grav și, în orice caz, nimic relatat în termeni de „șoc și groază”. 

S-a mai vorbit și anul acesta, precum acum 13 ani, despre câștiguri financiare. Dar nu despre o așa-zisă „afacere popească”, ci în sensul că există un impact economic pozitiv pentru un oraș în care multele mii de pelerini au nevoie de cazare, de masă, de transport, fac diverse cumpărături etc. 

Și, totuși, de ce mi-a venit în minte același titlu ca acum 13 ani?

E vorba despre reacțiile negative. Ele nu au lipsit nici anul acesta, precum în fiecare an. Doar că s-au mutat în zona rețelelor sociale („social media”) sau a blogurilor. Încă mai sunt oameni cărora le e frică de pelerinii de la Sfânta Parascheva!

De ce te-ar deranja faptul că unii aleg să stea la rând ore întregi pentru a atinge o raclă cu sfinte moaște – sau „oase de mortăciuni”, cum le numești? Cu ce te afectează pe tine faptul că unii aleg să stea răbdători la un rând care poate să dureze și mai mult de 10 ore? De ce ar fi problematic faptul că semeni ai tăi aleg să-și manifeste astfel credința? 

Eu nu am găsit niciun răspuns pertinent la întrebările de mai sus. Dimpotrivă, și legile țării, și cutumele noii corectitudini politice îndeamnă la a avea respect pentru toți, indiferent ce ar crede și cum s-ar manifesta. 

Dincolo de toate explicațiile posibile, cred că la rădăcina acestor reacții se află și ceva mai profund: frica.

Frica de a vedea că sunt oameni care încă Îl caută pe Dumnezeu și caută pe sfinții Lui.

Frica de a vedea că mai există momente ce adună, unesc, creează solidaritate într-o societate în care dezbinarea, pe orice fel de temă, este la ordinea zilei. 

Frica de a constata că oameni de diferite condiții sociale – de la săraci la bogați –, de toate vârstele – de la copii la bunici venerabili –, cu diferite niveluri de educație – de la cei mai simpli până la unii cu studii postdoctorale prin Occident –, ba chiar și de diferite etnii pot sta împreună, umăr la umăr, inimă lângă inimă, pe un același traseu.

Frica de a accepta realitatea dezvăluită de pelerinii veniți din toate zonele țării: România profundă nu e cea zugrăvită obsesiv în culorile lui „suntem vai de capul nostru, cei mai răi de pe planetă”! Cu eternul adaos: „nu ne mai facem bine!”.

Frica de a vedea cum motivația spirituală lăuntrică poate învinge oboseala, foamea, disconfortul. 

Frica de a vedea cum unii pelerini vin din curiozitate sau chiar dintr-un soi de superstiție, dar pleacă transfigurați de ceva ce ei înșiși nu pot numi, dar care le încălzește, pentru o clipă, inima.

Frica de a vedea cum toate eforturile de a duce în derizoriu un fenomen etichetat drept „medieval” sau „obscurantist” au efectul invers: an de an vin noi pelerini dornici să parcurgă atât de „blamatul” traseu.

Frica de a constata că, oricât de mult i-ai jigni, nu-i îndepărtezi pe acești pelerini. Căci, atunci când rabdă batjocura fără să răspundă cu aceeași monedă, mai multă binecuvântare pot primi și mai mult har îi poate mângâia.

Frica de a vedea cum nu frica, ci iubirea „îi scoate în stradă” și-i poate aduna pe oameni la un loc.

Anual, pelerinajul din octombrie de la Iași scoate la lumină pe cei care tremură de frică. De frica pelerinilor. Adică a unor oameni care cred, rabdă, caută, se roagă... De ce te-ai teme de astfel de oameni?

De fapt, poate că tremură de frica de a se vedea pe ei înșiși, de a descoperi ceea ce se ascunde în propriile inimi, sub straturile de furie, de dispreț, de frustrare. O orbire a inimii de care, într-un fel sau altul, niciunul dintre noi nu este cu totul ferit. „Au orbit ochii lor și a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii și să nu înțeleagă cu inima și să se întoarcă și să-i vindec” (Ioan 12, 40).

Pentru toți cei care spumegă de furie și de frică, văzând pelerinajul de la Iași, am un îndemn: „Îndrăzniți, nu vă fie frică!”. Apropiați-vă și voi pentru o clipă de semenii voștri pelerini. Nu vă mai lăsați conduși de prejudecăți, de teama de necunoscut. Ieșiți pentru o clipă din comoditatea minții care vă păcălește că aveți întotdeauna dreptate. 

Oamenii din presă ce relatează pelerinajul de la firul ierbii au avut „îndrăzneala cea bună”. Căutați relatările lor de acum 13 ani și comparați-le cu cele de anul acesta. Nu, nu s-a schimbat pelerinajul, nici pelerinii nu cred că sunt mai diferiți decât odinioară. Nici vremurile nu sunt mai puțin complicate. Dar s-au schimbat privirea, abordarea, unghiul. S-au deschis și au primit îndemnul: „Vino și vezi” (Ioan 1, 46). Era, probabil, mult mai ușor de etichetat totul, de venit din redacții cu teme prestabilite. Cu aceleași știri deja scrise despre îmbulzeală, bani, cazuri medicale. Șabloane... E mult mai greu să vii pe teren dornic să muncești, să pui suflet, să vrei să înțelegi. Să-ți spui: „Hai să vedem de ce vin oamenii aceștia cu miile la Sfânta Parascheva? Ce-o fi în sufletul lor? Care le e motivația?”. 

Pelerinii scot din noi cele mai adânci și neașteptate frici și prejudecăți. Le conștientizăm ca să le putem lepăda. Căci, dacă vom înceta să mai cultivăm frica, vom putea fi liberi. Liberi să gândim, să iubim, să trăim cu adevărat. Ajutor ne este Dumnezeu Care „este iubire”. Iar „în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica” (v. I Ioan 4, 16 și 18).