După învăţătura creştină, trupul este zidirea lui Dumnezeu. Locuinţa şi slujitorul sufletului. Aşa cum subliniază Teologia Dogmatică, fiinţa umană constă din trup material şi din ceea ce numim suflet – care nu poate fi redus la materie. Între cele două elemente există o relaţie indestructibilă: sufletul străbate prin trupul material, dar transcende materialitatea lui. Această legătură concretizată în persoana umană face ca noi să fim „cineva”, şi nu „ceva”.

În cuvinte simple, înţelegem că şi sufletul şi trupul nostru au aceeaşi valoare în faţa lui Dumnezeu. Neglijarea sufletului în detrimentul trupului este socotită de către Biserică a fi un păcat capital. Pe partea cealaltă, neglijarea trupului şi punerea accentului pe suflet este la fel de condamnată în canoanele Bisericii.

La prima vedere, am fi încredinţaţi să afirmăm că prima situaţie este cea mai des întâlnită. Însă, în perspectivă actuală, îşi fac loc şi cazurile de desconsiderare a trupului omenesc. Trecând peste situaţiile în care unele personalităţi contemporane au dorit ca trupurile să le fie incinerate, în ultima vreme au apărut cazuri de oameni care şi-au propus ca, după moarte, trupul să le devină „material didactic”.

Citeam cu uluire un articol despre o femeie din Iaşi, care şi-a luat copiii de mână, spre  Facultatea de Medicină, spre a le face cunoştinţă cu profesorul care va lua în custodie, după moarte, trupul ei. Toată lumea era fericită: femeia, împăcată că va ajuta la noi descoperi ştiinţifice, copiii că vor scăpa de bătăile de cap aferente organizării înmormântării, iar profesorul-doctor, mulţumit că va avea material didactic gratis. Mai mult, se pare că practica aceasta ia amploare, existând cazuri de oameni aflaţi la limită, din punct de vedere financiar şi social, care doresc ca, în schimbul unei sume de bani, trupul lor să fie donat facultăţii. Din fericire, aceştia din urmă sunt refuzaţi, pentru că nu există cadrul legal. Primirea de material didactic se face doar „în urma unor acte de nobleţe”.

Dincolo de aceste situaţii actuale, se naşte întrebarea: de ce trebuie să avem grijă de trup şi după moarte? După despărţire, sufletul merge la Dumnezeu, iar trupul în pământ, să putrezească. Dacă tot devine stricăcios, de ce mai trebuie să ne îngrijim de loc în cimitir, de mormânt, de pomeniri şi de praznice?

Răspunsul ni-l dă însăşi Sfânta Scriptură. Când Mântuitorul Hristos, în casa fariseului Simon, este uns cu mir de către femeia desfrânată, spune că „acesta s-a făcut spre îngroparea Mea” (Matei 26, 12).  Putea să formuleze „îngroparea trupului Meu”. A accentuat, însă, că actul ungerii este destinat şi trupului şi sufletului, pentru că între ele există o relaţie ce se păstrează şi după moarte. Trupul, chiar în mormânt fiind, rămâne o parte constitutivă a persoanei umane, bucurându-se de respectul pe care i-l datorăm. Aşa se explică grija Bisericii faţă de cei adormiţi. Cimitirul, în creştinism, nu mai este „nekró-polis” - oraş al morţilor, ci „dormitor”. Mergem la căpătâiul celor dragi, nu ca la un loc părăsit şi gol, ci mergem la o întâlnire cu „cineva” - într-un loc în care sălăşluieşte trupul celui drag, trup ce încă păstrează legătura cu sufletul, aflat în Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem încredinţaţi că acolo nu este numai un trup putrezit, ci şi o tainică adiere a sufletului lor. Simţim, ne rugăm, plângem, ne descărcăm sufletele lângă crucile mormintelor celor dragi.

Din ceea ce am văzut la mamele şi la bunicile noastre, ne dăm seama că trebuie să ne îngrijim şi de trup, după despărţirea de suflet. Spovedite şi împărtăşite, împăcate cu toată lumea, de pe patul de moarte, ele dau ultimele poveţe copiilor: „după ce mă voi duce, să chemaţi pe cutare să mă scalde, apoi cu hainele de pe raftul de jos să mă îmbrăcaţi, apoi să chemaţi pe părintele. În ladă o să găsiţi podurile, perna şi plapuma să le daţi lui cutare, că are copii mulţi. Să chemaţi pe cutare şi să le daţi două oi de pomană, iar restul să le ţineţi pentru praznicul de nouă şi patruzeci de zile, ca să nu cheltuiţi voi…”. Am întâlnit astfel de cazuri, în care înainte de ultima suflare pământească, bunica şi-a rânduit totul cu mânuţele ei. Din toate se înţelege că preocuparea finală se împarte egal, între suflet şi trup.

Cântărind ambele exemple, este trist că se ajunge la situaţiile în care trupul unor semeni ai noştri sfârşeşte ca material didactic pentru studenţi. Oare, în interiorul lor, cei care îşi donează trupul spre experimente nu îşi doresc ca nepoţii să aibă un loc cu flori, luminat de lumânări, în care să vină şi să-şi întâlnească bunicii?