În textul biblic consemnat în Sfânta Evanghelie din Duminica a 6-a după Sfintele Paști ne este relatată vindecarea unui orb din naștere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos în zi de sâmbătă (cf. Ioan 9, 1-38).

Ca și multe alte minuni vindecătoare care sunt cuprinse în Scriptură – dar și multe altele care nu au fost scrise: „deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (cf. Ioan 10, 30) – acestea au fost făcute în zi de sâmbătă, ceea ce a atras indignarea și disprețul cărturarilor și fariseilor. Oare de ce? Pentru că, în trecut, boala și neputința erau considerate niște pedepse dumnezeiești pentru persoanele respective, cum se mai întâmplă în zilele noastre când avem astfel de prejudecăți. Însă aflăm de la Hristos că „nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (cf. Ioan 9, 3).

Subiectul vindecărilor săvârșite de Hristos în zi de sâmbătă (sabat) este complex pentru că celelalte vindecări din Evanghelie au fost tot în zi de sâmbătă.

Unii exegeți afirmă faptul că lucrările vindecătoare au fost făcute în zi de sâmbătă tocmai pentru a înlocui sau substitui această zi de sabat cu ziua de duminică, care va deveni ziua Învierii Sale. O zi „polifuncțională”: zi de odihnă și repaus total, zi închinată Domnului, zi de sfințire, care a dat naștere multor dispute între Iisus și farisei.

Cu toate acestea, pe lângă vederea fizică, trupească, Mântuitorul îi redă orbului și vederea lăuntrică, duhovnicească, fiind numit de acela „proroc” (verset 17), iar la finalul pericopei evanghelice citim că acesta a crezut că Hristos, Cel care l-a vindecat, este Fiul lui Dumnezeu și I s-a închinat Lui – cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: „aducând închinare ca pe o dăruire duhovnicească”.

Chiar dacă pentru muritorul de rând pare abstract și de neînțeles, este mult mai importantă vederea duhovnicească decât vederea fizică. Atunci cu adevărat lumina vieții se desparte de întunericul acestei lumi. La ce folos să putem privi cu ochii trupești mediul înconjurător, dacă nu ne folosim vederea mai mult în scopuri nobile și duhovnicești? Dar, pentru a gândi așa, este nevoie de o credință foarte puternică ancorată în realitatea Învierii lui Hristos și a vieții de Apoi, fiindcă „cunosc că neputincios sunt de nu mă vei întări, orb de nu mă vei lumina, legat, de nu mă vei dezlega...”.

Mai bine să trăim orbi, nevăzători și neputincioși aici, pe pământ, decât să ajungem să fim în întuneric, în lumea celui rău! Să Îl rugăm pe Dumnezeu – „Părintele a toată luminarea” – să ne facă parte și nouă de lumina cea neînserată a Împărăției Sale celei veșnică! Amin!