A devenit o frumoasă obișnuință ca în fiecare an, la sfârșit de făurar, să comemorăm pe unul din cei mai cunoscuți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică, Mitropolitul Visarion Puiu. Având în vedere că pe 27 februarie se împlinesc 140 de ani de la naștere și pe 31 martie, 96 de ani de la numirea lui ca titular al Episcopiei Hotinului, vom expune câteva aspecte ale păstoririi sale în această eparhie dintre anii 1923-1935.

După refacerea graniţelor României Mari din 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a stăruit pentru reînfiinţarea celor două scaune episcopale aflate pe teritoriul Moldovei de dincolo de Prut, Hotin şi Ismail, eparhii desfiinţate pe la 1812, când s-a organizat pe întreg ţinutul Basarabiei o singură arhiepiscopie cu sediul la Chişinău. Amintim că Episcopia Hotinului a luat fiinţă înainte de 1758, ca sufragană a Mitropoliei Proilaviei.

Ca urmare a demersurilor menționate, la 10 martie 1923, regele Ferdinand a promulgat legea nr. 920, în vederea reactivării Episcopiei Hotinului. Spre a se ridica din nou la demnitatea de odinioară, eparhia avea nevoie de un păstor temerar, luptător, înzestrat cu răbdare şi perseverenţă. S-au făcut mai multe propuneri, dar prim-ministrul guvernului liberal de atunci, Ionel I. Brătianu, l-a acceptat, neaşteptat de generos, pe vlădica Visarion, instalat doar de trei ani în scaunul de la Argeș. Acest lucru se datora, poate, și dorinței liberalilor de a stinge conflictul cu Visarion Puiu, care a reacționat cu responsabilitate atunci când guvernarea vremii a deposedat, în mod abuziv, eparhia argeșeană de palatul episcopal, transformându-l într-o reședință de protocol a Casei Regale. Reacția tânărului ierarh se justifica pe deplin, mai ales că birourile administrației chiriarhale și locuința ierarhului au fost mutate într-un grajd de vite dezafectat, pregătit, prin „bunăvoința” cârmuitorilor politici, ca să găzduiască sediul unei istorice episcopii. Practic, „alegerea” sa pentru Hotin constituia o modalitate sigură de a scăpa de arhiereul incomod din inima regatului. Pare să fi fost o acțiune bine gândită, dorindu-se, în realitate, „cumințirea” celui ce ridicase glasul ca să apere Biserica de imixtiunile politicului. Vlădica era conștient de ce-l așteaptă la Hotin, căci Ortodoxia în acele ţinuturi româneşti ajunsese destul de slăbită, din cauza indiferenței şi a lipsei unui program pastoral-misionar adecvat. Iată ce declara eparhiotul la 31 martie 1923, zi a investirii sale oficiale de către Regele Ferdinand: „Sire, răspunzând chemării, apoi încrederii arătată de înaltul guvern al Majestăţii Voastre precum şi îndrumărilor părinteşti ale sfântului nostru Sinod, primesc astăzi cu răspundere această cârjă episcopală a Hotinului. Pornesc în noua eparhie cu dorinţa stăruitoare de a munci, pentru a întări împreună cu fraţii preoţi de acolo credinţa noastră creştinească şi să trezim conştiinţa naţională în acele părţi istorice ale vechii Moldove”.

Condiţiile din oraşul Bălţi, reşedinţa episcopală, se arătau improprii: în localitate exista o singură biserică ortodoxă, iar dependinţele necesare bunei funcţionări a cancelariei  chiriarhale lipseau cu desăvârşire. De aceea episcopul a stat câţiva ani cu chirie într-o fostă casă evreiască. Imaginea cea mai fidelă a stării de fapt găsite ne-o oferă chiar încercatul ierarh în memoriile sale: „Când mă gândesc câte lipsuri şi împiedicări am avut de îndurat până am pus început Episcopiei din Bălţi, mă cuprinde groaza şi o apăsătoare părere de rău după munca nesprijinită ce am risipit. Dar în toată această nemulţumire sufletească este pentru mine şi o rază luminătoare şi liniştitoare, aceea că Dumnezeu mi-a ştiut cugetul şi mi-a cunoscut deplin dorinţele ce am urmărit în a împlini întru slava numelui Său şi întru consolidarea Bisericii”.

În cei 13 ani de păstorire la Hotin, episcopul Visarion a reconfirmat veridicitatea zicalei româneşti care spune că „omul sfinţeşte locul”. Nu vom insista asupra nenumăratelor împliniri pe plan pastoral-misionar, social-filantropic, economic şi administrativ, deoarece acestea pot face obiectul unei adevărate lucrări de specialitate. Trebuie totuşi să trecem în revistă, măcar în parte, câteva dintre ele.

Catedrala episcopală „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” a fost începută în anul 1924 şi terminată în 1933. Cheltuielile cu ridicarea impunătorului monument de arhitectură au depăşit cu mult cei 14.000.000 lei prevăzuţi iniţial de arhitectul Adrian Gabrielescu, proiectantul său. În faţa bisericii s-a construit un elegant baptisteriu, asemănător celui de la Curtea de Argeş. Se vede că vlădica Visarion avea un ochi atent, iubitor de frumuseţi alese. De aceea a căutat să aducă la Bălţi ceva din legendara biserică a lui Neagoe Basarab. Sfinţirea noii catedrale s-a făcut în data de 14 octombrie 1934, cu o solemnitate deosebită, în prezenţa regelui Carol al II-lea însuşi, precum şi a prinţului Mihai, viitorul rege al României.

Reşedinţa episcopală din Bălţi constituie o altă realizare de marcă. Clădirea, ce se poate admira și astăzi, s-a ridicat între anii 1925-1932. Lângă ea s-a zidit o frumoasă biserică, purtând hramul Sfântei Parascheva, destinată personalului monahal care avea să se preocupe de administrarea şi îngrijirea reşedinţei vlădicești. Aceasta nu a fost singurul locaş sfânt din Bălţi ctitorit de episcopul Visarion, deoarece până în 1935 se vor construi încă patru: bisericile „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” în 1929; „Uspenia” terminată în 1932; „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril”, sfinţită în 1933; iar lângă oraşul Bălţi a întemeiat un schit închinat sfinţilor Victor şi Visarion, sărbători de suflet pentru neobositul ierarh, amintind de patronii săi spirituali. În cuprinsul eparhiei, în cei 12 ani de păstorire, s-au înălţat 64 de biserici noi, iar 343 au fost renovate. Între alte realizări de seamă, amintim: înfiinţarea Seminarului Teologic la Bălţi, construirea unui cămin preoţesc nu numai în orașul reședință, ci și în altele, a unei bănci destinate clerului, a liceului pentru fete etc.

Activitatea la Hotin a vlădicăi nu s-a rezumat la tărâmul eclesial, ci s-a extins, intensificându-se, în cel cultural, educaţional, social sau economic al urbei unde trăia. Aşa se face că el a acordat învăţământului o atenţie deosebită, conştient că numai prin educaţie societatea poate evolua. În perioada păstoririi sale la Bălţi, aici s-au întemeiat mai multe şcoli, unele dedicate exclusiv învăţământului monahal, deoarece acestea lipseau cu desăvârşire. Tot pe tărâm cultural se înscrie rodnica lui activitate cărturărească şi publicistică. Între anii 1923-1934 au apărut sub semnătura sa un număr de 14 cărţi ori broşuri destinate susţinerii activităţii pastoral-misionare. Amintim doar câteva titluri: Spre unirea în Domnul, Glas în pustie I, Către întregul cler ortodox, Câteva povăţuiri creştineşti, Câteva povăţuiri creştineşti pentru săteni, În chestiunea căminurilor din Ierusalim, Glas în pustie II. La fel de atent s-a preocupat de revigorarea vieţii monahale prin reorganizarea sau înfiinţarea de numeroase mănăstiri şi schituri. Graţie spiritului său practic, s-a implicat, cu un vădit succes, în acţiuni sociale, caritabile, filantropice, ba chiar edilitar gospodăreşti.

Astfel, datorită stăruitoarei osteneli a vlădicăi, Episcopia Hotinului a devenit puternică din punct de vedere spiritual și economic, oferindu-i viitorului episcop, Tit Simedrea, un teren prielnic activităţii pastoral-misionare și filantropice. Ca urmare a păstoririi remarcabile din timpul celor 13 ani petrecuți la Bălți, cu lipsuri şi numeroase probleme, dar cu împliniri neaşteptat de mari, Visarion Puiu a fost ales Mitropolit al Bucovinei în octombrie 1935.

Aceste însemnate realizări în calitate de episcop de Hotin, alături de întreaga sa activitate din sânul Bisericii străbune, ne îndeamnă să-i păstrăm vie amintirea, să privim cu veneraţie la modul cum şi-a petrecut viaţa, să-i urmăm credinţa şi dragostea jertfelnică faţă de Hristos Dumnezeu şi Biserica Lui.