Omul hipersensibil nu percepe niciodată realităţile aşa cum sunt ele, ci totdeauna supradimensionat. Să dau un exemplu: în timp ce pentru copilul care nu este hipersensibil căţelul este căţel, pentru copilul hipersensibil căţelul este un leu fioros. Trebuie să dăm multă importanţă situației în care un copil care atunci când iese din casă şi vede un căţel simte înăuntrul lui că vede un leu care tocmai cască gura să-l înghită. Dacă pe un copil care nu cunoaşte cum este să trăieşti la ţară îl apucă noaptea sub cerul liber, lângă o pădure, frica îl va face pe copilul neobişnuit cu astfel de situaţii să vadă în ciotul unui pom uscat un cap de lup, iar umbrele copacilor ca pe nişte hoţi. În realitate, ciotul este ciot şi umbrele sunt umbre. Frica, însă, creează o stare de panică la copilul hipersensibil, iar acesta vede totul cu alţi ochi.

Copilul hipersensibil și, în general, omul hipersensibil văd totdeauna mult diferit de ceilalţi evenimentele sau situaţiile vieţii cotidiene. Ei le văd mai mari şi le simt mai intens. Toate acestea lasă traume pe măsură în sufletul lor.

Hipersensibilitatea copilului, atunci când este foarte mare, îl determină pe acesta să reacţioneze exagerat faţă de orice. Adeseori vedem femei, care reacţionează exagerat pentru că a căzut copilul şi s-a lovit. Zici că s-a întâmplat cine ştie ce mare tragedie! Iar copilului, cea mai mică neregulă îi provoacă o criză de supărare, se sperie la orice şi nu are simţul real al pericolului. Tolerează foarte greu tovărăşia colegilor, fie pentru că-l irită, fie pentru că nu este în stare să se obişnuiască cu ei.

Aceasta se întâmplă deoarece copilul percepe lucrurile diferit de cum sunt ele de fapt. La şcoală este speriat, fie exagerat de conştiincios, fie îi deranjează pe toţi cu sporovăiala lui, are tendinţe spre mişcări bruşte, spre manifestări mai curând nedomestice, exteriorizări pătimaşe şi nu acceptă uşor lecturile sau orice eveniment care-l emoţionează fie şi cât de puţin.

Toate lasă urme în sufletul copilului, deoarece le vede şi le abordează exagerat. Unii copii îşi exteriorizează cu uşurinţă şi intensitate emoţiile. Se aprind repede (mânie roşie). Alţii, închişi în ei înşişi, mestecă nesfârşit (cu aşa zisă mânie albă) şi riscă să reacţioneze cu întârziere, neoportun. Alţi copii emotivi nu spun nimic şi trăiesc singuri drama lor şi, ca urmare, cresc în această stare şi vă puteţi închipui ce se întâmplă mai târziu. Aceasta este mânia albă.

Au o tendinţă extraordinară de a conferi emoţiilor lor expresie trupească, care este totdeauna impresionantă pentru mamă: ticuri, leşinuri, gesturi necontrolate, vome, diaree, dureri de toate felurile. Într-adevăr, sistemul lor nervos, care participă normal la fiecare exprimare a emoţiilor, reacţionează cu o vioiciune supradimensionată: înroşiri, îngălbeniri, tahicardii, tremur, nereguli organice trecătoare. Copiii emotivi sunt în general sensibili în probleme de morală şi de conştiinţă. Înţeleg situaţia lor, o regretă, dar cu primul prilej sunt din nou stăpâniţi de patimile lor puternice.

Copiii emotivi simt situaţia lor, înţeleg că frecvent sunt răniţi, că ceva nu este în regulă şi astfel se nasc în ei complexe de inferioritate. Fac eforturi să iasă din această stare, dar sentimentele lor puternice revin uşor. Sunt foarte sensibili la cea mai mică pedeapsă pedagogică nedreaptă, la lipsa de afecţiune, la exigenţa exagerată, la manifestarea preferinţelor faţă de un frate sau de o soră.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Părinți și copii – Despre educația copiilor , Editura Bizantină, pp. 137-139)