„Sfântă Parascheva, ajută-mă să mă fac maică!”

„Odată, mi-amintesc că am mers cu o colegă de clasă la Sfânta Parascheva. Și ea mi-a zis, după cum probabil auzise de la alții: Vezi că aici se scrie pe bilețel o dorință și se pune la racla Sfintei. Și eu am întrebat-o: Dar tu ce scrii? Ei, treaba mea, spuse ea. Înseamnă că trebuie să scriu și eu ceva, după capul meu, mi-am zis în sinea mea. Și aceasta fiind dorința mea în viață – să vin la mănăstire –, am scris:  Sfânta Parascheva, ajută-mă să mă fac maică! Am lăsat bilețelul acolo, la capul Sfintei, după cum mă sfătuise colega mea. Eram în clasa a V-a sau a VI-a. Cred cu tărie că Sfânta Parascheva m-a ajutat să vin la mănăstire”, spune maica Olimpiada de la o mănăstire din ținutul Neamțului. 

Sfânta Parascheva îi sprijină pe cei care își doresc să se dăruiască total lui Dumnezeu, pe cei care Îl caută cu dor neîmpărțit. Așa s-a petrecut și în cazul maicii Olimpiada.

În fața unui șevalet, călugărița, absolventă de Matematică la Iași, mângâie cu pensonul o viitoare icoană înfățișând Cina cea de Taină. Privind din spate, aureolele lui Hristos și ale Sfinților Apostoli contrastează frumos cu veșmântul său negru. Cu mai bine de două decenii în urmă, omul din fața mea îi împărtășea Sfintei Cuvioase Parascheva cea mai tainică dorință a inimii ei: de a-i sluji toată viața lui Hristos, într-o mănăstire. Avea pe atunci 12 ani.

Înaltă, cu trăsături fine, serioasă, dar în același timp zglobie, cu un râs colorat, de copil, maica Olimpiada mă invită să mă așez în fața unui alt șevalet. „Când eram copil, începe ea să-mi povestească, mi-amintesc că am mers cu o colegă de clasă la Sfânta Parascheva. Și ea mi-a zis, după cum probabil auzise de la alții: Vezi că aici se scrie pe bilețel o dorință și se pune la racla Sfintei. Și eu am întrebat-o: Dar tu ce scrii? Ei, treaba mea, spuse ea. Înseamnă că trebuie să scriu și eu ceva, după capul meu, mi-am zis în sinea mea. Și aceasta fiind dorința mea în viață – să vin la mănăstire –, am scris: Sfânta Parascheva, ajută-mă să mă fac maică! Am lăsat bilețelul acolo, la capul Sfintei, după cum mă sfătuise colega. Eram în clasa a V-a sau a VI-a. Cred cu tărie că Sfânta Parascheva m-a ajutat să vin la mănăstire”.

Cum s-a desfășurat viața dumneavoastră după acest moment?

Acasă toată ziua învățam, nu știu să fi avut vreo altă ocupație. Mergeam la biserică – asta îmi plăcea să fac, deși părinții nu prea mă lăsau. Odată ce am dat de gustul bisericii și de gustul lui Dumnezeu, nimic nu m-a mai putut distrage sau opri. Acolo, la Sfânta Paracheva, la Mitropolie, s-a petrecut ceva în ființa mea. Acum, dacă m-aș duce, nu ar mai fi la fel. Probabil că așa a rânduit Dumnezeu să simt eu, să merg la mănăstire. A urmat apoi perioada liceului, în care urma acestui gând părea că s-a risipit. Dar Sfânta Parascheva m-a ținut aproape și în facultate s-a reaprins scânteia. Simțeam că nu mai pot trăi fără Dumnezeu. Și acum, la fel este. Când te depărtezi un pic, vin tot felul de cumpene. Au fost și pot să mai fie. Cu fiecare, Dumnezeu are o lucrare. Și sunt sigură că fiecare om care a intrat în mănăstire și vrea să rămână, luptându-se pentru acest lucru, la un moment dat, Dumnezeu tot îi luminează mintea și-l îndrumă ce și cum să facă.

Cum ați ajuns de la Iași la această mănăstire?

Aveam din facultate o prietenă care a venit aici, îndrumată de duhovnicul nostru. Era cu un an mai mare. Am venit doar s-o vizitez, nu mă gândeam că voi rămâne. Am vizitat-o în primăvară, când eram în ultimul an de facultate, și așa am simțit – că aici e locul meu.

Ați trecut prin momente foarte grele, în care v-a părut rău că ați luat decizia aceasta?

Nu. Momente grele sunt, chiar foarte multe. Dar nu poți să spui niciodată că-ți pare rău. Parcă te-ai născut pentru asta. Parcă altceva nu ți se potrivește. Eram în ultimul an de facultate și l-am întrebat pe părintele duhovnic: Părinte, aș vrea să-mi spuneți o mănăstire unde să merg. Când mi-a spus că „tu nu ești de mănăstire”, gata, a căzut cerul pe mine. Am zis că nu se poate așa ceva, patru ani de zile am stat cu gândul că o să merg la mănăstire. M-a încercat Dumnezeu. Mi-a spus-o așa, la întâmplare. Probabil că nu aveam suficient curaj, eram debusolată. Așa sunt tinerii. Știam ce vreau, dar mi-era frică. Era o altfel de viață, pe care n-o cunoșteam. Dumnezeu nu trece peste voia ta. Dacă vrei să te lași în voia lui Dumnezeu, atunci, da, orice ți se întâmplă, indiferent de necazuri sau bucurii, te mulțumești, zicând: așa a îngăduit Dumnezeu, așa a vrut El.

Matematica v-a ajutat în viața de mănăstire?

Nu prea, fiindcă matematica te pune să gândești foarte mult, să-ți pui întrebări. La Matematică înveți să mergi numai pe adevăr și aici nu se merge numai după adevăr (adevărul acesta omenesc); se mai merge și după inimă. Dreptatea noastră e ca o cârpă lepădată în fața lui Dumnezeu. Cei de la Matematică încearcă să facă totul perfect, că așa sunt învățați, fiindcă că este o materie exactă. Păi, dacă o afirmație nu este adevărată, nu mergem mai departe; nu se poate merge. Acolo totul este perfect, absolut perfect, toate teoriile. Din demonstrație în demonstrație se merge numai pe adevăr. Este un lucru bun, dar nu se poate aplica în lumea noastră. Dumnezeu le-a făcut corecte pe toate, dar noi le-am mai depășit, am încălcat poruncile Lui și acum Dumnezeu se uită la inimă, mai schimbă un pic situația. El e și drept, dar e și milostiv. Și trebuie să fim și noi la fel cu cei din jurul nostru. În mănăstire, ca și în viața de familie, trebuie să lași mult de la tine.

De la același autor

Ultimele din categorie