Hristos democratul
Lăsându-ne libertatea și responsabilitatea, Hristos ne-a lăsat democrația.
Democrația constă în exprimarea în întreaga societate a potențialului uman personal, pe măsura talanților primiți (sau, într-o abordare seculară a bagajului genetic, capitalului social, cultural, natural) și a milei lui Dumnezeu (iar într-o abordare seculară, a simplului dar că trăim și a situațiilor impredictibile care modifică masiv traseul de viață al fiecăruia prin procese neliniare, în care un eveniment de durată scurtă are consecințe ample).
Într-o democrație, cei cu origine socială joasă pot să aibă o ascensiune meritată, iar cei cu origine socială înaltă pot să fie așezați la locul lor mai jos meritat când e cazul, fără ca asta să necesite violențe, revoluții. Din perspectiva Fiului lui Dumnezeu, nu e nicio diferență între oameni, fiecare pornește de la zero, fără ca asta să însemne că nu duce după el situația resurselor disponibile din mediul său ori a mentalităților – însă modul social de organizare, democratic, atenuează aceste diferențe. Prin investiții private și publice, într-o democrație nu mai suntem captivi social, dacă ne naștem elite nu neapărat plecăm în veșnicie tot de acolo, iar dacă ne naștem în cartiere rău famate nu vom sfârși pelerinajul lumesc unde ne-am născut.
Democrația e posibilă tocmai pentru că ascensiunea socială nu este o miză absolută, ceea ce contează fiind ascensiunea și în veșnicie, indiferent de unde suntem în lume. Te poți mântui indiferent de statutul social, iar una dintre condiții este să nu neglijezi, să nu îngropi potențialul tău lumesc și al altora pe care trebuie să îi iubești ca pe tine însuți, adică să nu le îngropi nici șansele lor, pe cât depinde de tine.
Traseul lumesc al lui Hristos e un exemplu clar de ascensiune democratică, iar confuzia celor din vremea Lui între Împărat Ceresc și împărat lumesc arată tocmai dificultatea acceptării democrației: ea subminează mentalitatea că împăratul lumesc are vreo relevanță pentru mântuire, pentru perpetuare veșnică a ființei în bucurie. Hristos putea să fie, fără nicio dificultate, împărat lumesc, cum a și fost tratat la intrarea finală în Ierusalim, dar ne-a dat lecția că aceasta o miză mică, nu neimportantă, însă supusă unor scopuri mai înalte.
Una dintre căile de subminare a democrației și, odată cu ea, a mântuirii, este să uităm că ascensiunea socială e numai pentru servirea semenilor în cele superioare, cât mai superioare, indiferent dacă avem o viață religioasă sau nu. Toată lumea înțelege ce sunt dragostea și nădejdea într-o formă sau alta, chiar dacă nu toți știu ce e credința – ca să le înțeleagă deplin. Democrația e posibilă datorită acestei situații, că toți care cred și nu cred pot să aibă dragoste și speranță, pot să aibă ce e mai înalt decât credința, pot să preguste din Împărăția cerească la diferite măsuri. Toți.
O subminare a democrației vine și din atitudinea da a fi fost aleși deja de Dumnezeu prin apartenența la Biserica Lui. Or Hristos nu ne-a spus personal că am fost aleși, ci că a venit pentru că cei care se credeau aleși la vremea lor, la fel cum ne credem noi acum, nu mai făceau ce trebuie. Pentru asta s-a adresat prin ucenicii Lui neamurilor iar acum, dacă ar fi venit, s-ar fi adresat celor care nu se numesc creștini. Ar alege dintre cei care ne numim creștini niște oameni în mod democratic, de la oameni simpli la cărturari, și i-ar face apostoli. Dacă am ridica mâna: „Ia-mă pe mine, ba pe mine, că sunt creștin sau creștină”, nu ne-ar lua de apostoli, ar lua pe cine vrea El, cum vrea El. Așadar, pentru a face voia Lui, noi trebuie chiar să o facem și să nu ne considerăm privilegiați prin vreo alegere cu privire la noi făcută cândva pentru toți. Atunci n-am fi decât într-o elită a credinței care crede despre ea că se poate perpetua numai prin asta mai departe, ca un fel de privilegiu, și i-am disprețui, ori cel puțin i-am privi cu superioritate pe cei care nu știu de Cuvântul Lui, ca și cum nu El decide, ci noi.
Democrația poate subzista dacă vedem că fiecare poate avea un merit unde este, în lumea în care s-a născut și în care crește spre ceva mai bun, care servește și sieși, și aproapelui. Asta înseamnă să apreciem oamenii pentru ce sunt ei și fac ei, nu pentru roluri și împărțiri în clase, în lume bună sau mai puțin bună, deși această împărțire e și ea lăsată de Dumnezeu ca o orientare. Cine zice, însă, că e din lumea bună, deja dă un semn că nu va mai sta mult acolo, așa cum cine zice că e sfânt e limpede că nu este. Nici Cel Sfânt nu a spus despre El asta, ci a lăsat pe Tatăl Lui din ceruri să o facă. Apoi, degeaba ne mai supărăm când „masele” se delimitează de buna noastră educație și valorile bune, pentru că noi suntem cei care i-am smintit pe oameni îndreptându-i spre populism, spre iadul valorilor joase împărtășite generalizat de toată lumea, spre împărăția minciunii. Ierusalimul lumesc e crucea răstignirii, acolo e rolul cel mai sus în lume, pe cruce – iar pentru oameni nici măcar acolo, ci la picioarele ei, pentru că singuri nu o putem duce.
Lăsându-ne libertatea și responsabilitatea, Hristos ne-a lăsat democrația.
Întruparea ca împlinire a făgăduinței (Matei 1, 1-25)
Când va veni Împărăția lui Dumnezeu în lume
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro