În centrul vieţii celei noi oferită de Hristos, Domnul lumii, stau Crucea şi Învierea: Crucea care conduce la Înviere, care conţine în ea Învierea şi Învierea care presupune Crucea, care nu poate avea loc fără Cruce. Chiar şi după Înviere, semnele cuielor pot fi descifrate pe trupul preaslăvit al lui Hristos. În moartea Domnului pe Cruce au culminat toate durerile şi suferinţele pe care El le-a răbdat de-a lungul vieţii Sale pământeşti pentru mântuirea lumii. Când Domnul cheamă pe fiecare să-şi ia crucea sa şi să-L urmeze, aceasta înseamnă că fiecare trebuie să fie gata să poarte ca şi El încercările şi suferinţele care vin asupra lui de-a lungul vieţii. Iar la sfârşit să accepte şi moartea în care se ascunde Învierea, adică biruinţa finală şi plenitudinea vieţii. De fapt, viaţa fiecărui credincios care-şi asumă, prin credinţă, crucea zilnică – Sfântul Evanghelist Luca precizează: „să-şi ia crucea în fiecare zi” – este în fond o suită de morţi şi învieri parţiale până la moartea şi Învierea finală. Într-adevăr, în fiecare încercare a vieţii, în fiecare necaz şi suferinţă prin care trecem ne simţim viaţa diminuată, trecem printr-o „moarte parţială”. Dar apelând mereu la ajutorul lui Hristos, la rugăciunea Maicii Domnului şi a Sfinţilor, la rugăciunea Bisericii şi a semenilor noştri, primim putere şi curaj ca să biruim prin răbdare totul. Astfel vom face de fiecare dată şi experienţa învierii, a biruinţei. Important este ca în purtarea crucii, care înseamnă un martiriu liber acceptat, să ne păstrăm echilibrul sufletesc şi nădejdea nezdruncinată că în cele din urmă vom birui cu darul lui Hristos. Sigur, în viaţa fiecăruia pot apărea şi probleme extrem de grele, boli incurabile sau necazuri care pot dura fără încetare, ani de-a rândul. Se trăieşte atunci într-o răstignire continuă din care însă nu vor lipsi razele învierii, dacă credinciosul se uneşte continuu cu Hristos prin credinţă şi rugăciune. În Hristos şi numai în Hristos pot coexista răstignirea şi învierea, prelungite o viaţă întreagă. Cred că fiecare cunoaşte persoane cu diferite handicapuri sau boli incurabile care însă radiază în jurul lor o pace şi o bucurie lăuntrică pe care nu le întâlnim nici la cei sănătoşi. Aşa se întâmplă ca cei bolnavi trupeşte, dar sănătoşi sufleteşte, să încurajeze pe cei sănătoşi trupeşte, dar bolnavi sufleteşte!

Dar purtarea crucii înseamnă, de asemenea, şi mărturia pe care o dăm despre Hristos în faţa lumii prin credinţă şi prin modul de viaţă creştin. Credinţa şi modul de viaţă care decurge din ea sunt antinomice. Ele presupun crucificarea permanentă a raţiunii. Căci raţiunea nu va înţelege niciodată Treimea, nici Întruparea, nici celelalte taine şi cu atât mai puţin moartea pe cruce a Domnului pe care trebuie să ne-o însuşim şi noi, murind faţă de noi înşine şi faţă de lume. Desigur, crucificarea raţiunii, acceptată de bună voie, înseamnă în acelaşi timp şi învierea ei la un alt mod de gândire, care  îi deschide perspectivele infinite ale credinţei. Tot astfel şi viaţa creştină. Creştinul trăieşte în lume, fără să fie totuşi din lume (Ioan 15, 19). Între lumea căzută, pervertită de păcat şi „Împărăţia lui Dumnezeu” instaurată în această lume prin Întruparea şi Învierea Domnului există o permanentă opoziţie pe care creştinul o trăieşte ca pe o crucificare continuă.

Prin modul său de viaţă, potrivit „legilor” Împărăţiei lui Dumnezeu care au ca temei iubirea şi libertatea, creştinul pregustă deja Împărăţia şi o răspândeşte în jurul său. Însă nu fără să întâlnească la tot pasul opoziţia celui rău care lucrează prin oameni sau prin evenimentele exterioare pentru a-l descuraja sau ruşina în mărturia sa. De aceea, Mântuitorul a zis „Că tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).

Crucea sau martiriul se află în centrul vieţii creştine. Sfântul Grigorie de Nazianz (sec. IV) spune: „Singură Crucea este teolog”. Cine nu se străduieşte să înţeleagă şi să trăiască taina Crucii, nu înţelege nimic din viaţa creştină. „Să se lepede de sine și Să-mi urmeze Mie”. Lepădarea de sine şi purtarea crucii au ca scop urmarea lui Hristos. De fapt, în însăşi lepădarea de sine şi purtarea crucii noi îl urmăm pe Hristos, ne asemănăm cu El. În Ortodoxie se vorbeşte mai puţin de „urmarea lui Hristos”, cât despre „viaţa în Hristos” sau viaţa în Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3). Expresia „urmarea lui Hristos” care a prevalat în Occident poate fi înţeleasă într-un sens moral ca şi conformitate exterioară cu Hristos. Ea este simptomatică pentru creştinismul apusean, căruia îi lipseşte uneori profunzimea mistică. Ortodocşii preferă expresia „viaţa în Hristos” care subliniază caracterul ontologic al relaţiei omului credincios cu Hristos. Cu puţin timp înainte ca în Occident să apară „Urmarea lui Hristos” de Thomas de Kempis, apărea la Constantinopol o lucrare asemănătoare cu titlul: „Viaţa în Hristos” de Nicolae Cabasila. Dacă Thomas de Kempis prezintă o spiritualitate mai mult individuală şi pietistă, Nicolae Cabasila pune accentul pe îndumnezeirea credinciosului prin participarea la Sfintele Taine ale Bisericii şi efortul personal de purificare de patimi prin rugăciune şi asceză. Viaţa creştină constă după Nicolae Cabasila în însuşirea personală de fiecare creştin, cu ajutorul harului, a tuturor etapelor vieţii lui Hristos. Astfel, Naşterea lui Hristos de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria o trăim în botezul nostru care este naştere din nou sau naştere de sus, din apă şi din Duh. Viaţa lui Hristos pe pământ este pentru toţi model de ascultare faţă de Tatăl şi de slujire dezinteresată a semenilor. Moartea pe cruce, semnul supremei iubiri, ne-o însuşim deja în botezul nostru, dar o actualizăm zi de zi prin omorârea patimilor: „desfrânarea, necurăţia, pofta cea rea şi lăcomia care sunt închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Învierea lui Hristos o pregustăm în modul nou de viaţă, liberă faţă de păcat şi în bucuria comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii noştri.

În centrul vieţii creştine se află Biserica cu Sfintele Taine, în special Botezul şi Euharistia prin care ni se împărtăşeşte harul divin, îndumnezeirea omului sau asemănarea lui cu Dumnezeu, fiind prin excelenţă lucrarea Duhului Sfânt. Totuşi, Duhul Sfânt nu lucrează în om fără participarea lui la procesul propriei despătimiri şi sfinţiri, prin purtarea crucii de zi cu zi.

† Mitropolitul Serafim

Sursa: Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale și de Nord