Ce este normalitatea şi în funcţie de cine/ce o putem identifica sau regla?

În general, tot omul crede despre sine că se află în normalitate. Chiar şi criminalii, tâlharii, furii, avarii, nevroticii, nebunii, etc., cu toţii cred că sunt normali în anormalitatea lor. Ba mai mult, dacă se găseşte cineva care să le contrazică această „convingere”, le devin duşmani de moarte. În tot cazul, acolo unde ai crede că un lucru este anormal, ai toate şansele să te înşeli şi invers, acolo unde ai crede că este normalitate să descopri o mare anormalitate.

Toate ştiinţele lumii, de la filozofie la sociologie, de la psihologie la anatomie şi microbiologie, de la astrologie la politologie şi toate formele studiilor juridice sau tehnice au încercat să stabilească un criteriu general sau particular al normalităţii. Cert este că atât istoria ştiinţifică, cât şi cea a culturii şi toată istoria ca atare, n-au putut indica un criteriu stabil al normalităţii.  În general, el oscilează în funcţie de spaţiul şi timpul la care se raportează. Aşa se face că ceea ce este normalitate într-un timp şi spaţiu anume devine anormal în alt timp şi alt spaţiu şi tot aşa. Însă, ceea ce este surprinzător este constatarea că reperul și criteriul normalităţii se relativizează cu cât omenirea pare că avansează în ceea ce se numește: diversitatea cultural-ştiinţifică. Cel puţin la nivelul statisticilor, se poate bine observa această stare de fapt.

Chiar teologia, cândva reperul neclintit al normalităţii, prin raţionalizare excesivă şi moralisme formaliste a oferit şi încă oferă istoriei multă oscilaţie, relativism şi neîncredere.

Paradoxal, concomitent cu toate aceste multiple forme de relativism şi, chiar astăzi, când societatea a ajuns să legifereze anormalul folosindu-se de toată structura normalităţii, se zăreşte, pe fundalul vieţii, un „Loc” stabil al normalităţii la care din ce în ce mai mulţi se convertesc.

Cu certitudine, singurul reper al normalităţii este Hristos – Dumnezeu-Omul: Calea spre Adevărul Vieții și spre Viața Adevărului! (Ioan 14, 16). Ignorat, refuzat, contrazis sau acceptat, acest Reper şi-a exprimat deplinătatea sub toate aspectele, în toate direcţiile, formele, metodele şi modalităţile, posibile şi mai ales imposibile. Concluzia este cea pe care El Însuşi ne-a oferit-o anticipat întrupării, reformulată în trup şi deplin ancorată la înălţare: „Piatra cea din capul unghiului…” (Isaia 8, 14; Matei 21, 42; I Petru 2, 5-8). Adică, istoria omenirii şi a lumii întregi ori Îl ignoră spre a lor anormalitate suferindă, ori Îl acceptă spre a ei reconfigurare în normalitate.

Şi totuşi, cum identificăm acest reper hristic, bine ştiind că El nu poate fi revendicat de vreo religie sau de vreo altă modalitate de interogare sau de sondare a lumii fizico-spirituale. Şi cu adevărat, pe această cale a garanţiilor indubitabile, orice monopol al normalităţii, al lui Hristos, este cel mai bun semn al ratării. Dimpotrivă, acolo este Hristos şi Normalitatea unde omul nu se substituie Lor, după zicala: „Eu ştiu unde este Hristos. Nu ştiu unde nu este El”. Fapt confirmat de Însuşi Hristos când spune: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (Ioan 3, 8).

De aceea, oamenii care L-au cunoscut, care L-au ales şi care Îl iubesc sunt cei mai sănătoşi oameni ai istoriei, dar socotiţi cei mai inadaptaţi, anormali şi chiar nebuni. Cu toate acestea, ei nu şi-au declamat ostentativ normalitatea, n-au revendicat-o în vreun fel, şi totuşi, ei sunt făcliile normalităţii aprinse de Hristos, Soarele normalităţii.

Normalitatea este un fapt, nu un concept. Este o stare anume, nu o senzație. Este o anume putere care se descătușează în om la Întâlnirea cu Adevărul. Și nu adevărul concept, nu adevărul idee, ci Adevărul Persoană. Cu Acest Adevăr nu se pălăvrăgește, ci se cuvântează, nu se teoretizează și nici nu se negociază, ci se întrupează. Mai bine zis, se recunoaște întrupat în toată Realitatea existentă. Acest mod inefabil de (Re)Cunoaștere și de Relație ne așază în Normalitatea neclintită.

Toată Realitatea este Adevăr întrupat din Adevărul veșnic și nu se clintește nicicum din locul ei și nu poate fi nicicum relativizată de valurile învolburate ale contradicțiilor ridicate pe seama ei. Ea își urmează calm creșterea și bucură pe cei ce i se adaugă și rabdă pe cei ce i se împotrivesc și se întoarce ca un bumerang în cei care îi subestimează puterea. Această Realitate este Normalitatea. Ea devine „contagioasă” fără reclamă, în mod natural şi instinctiv, întrucât concreşte dintr-un anume „Loc” al lăuntrului nostru, pe care nimeni şi nimic nu-l poate anula. Acesta este chipul lui Dumnezeu din noi, este Hristos ascuns în noi, mai adânc decât cunoaşterea, puterea şi vrerea noastră, dar nu fără de ele. Căci cuvântul Scripturii care ne spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 4-5) și care subliniază teocentrismul vieții umane are, fără îndoială, un revers pe măsură: „Fără de tine, Eu nu pot face nimic”, mai ales atunci când vorbim de revenirea omului în normalitate, care doar sinergic se poate înfăptui.

Prin urmare, nu în afară, ci înlăuntrul nostru trebuie căutată normalitatea, după modelul Iordanului, care s-a întors înapoi la coborârea lui Hristos în El. Noi să-L acceptăm pe Hristos ca Reper al normalităţii şi El ne va găsi pe noi în orice stare de anormalitate am fi cufundaţi. Şi nu doar atât, El ştie să ne reconfigureze întreg traseul către inima normalităţii.

Să avem încredere și să-I răspundem pe cât putem din ceea ce suntem!