Negreșit, ceea ce ne derutează și ne avariază foarte grav astăzi condiția umană este minciuna. Și nu vorbim doar de omiterea adevărului în situații presante sau de o minciună funcțională spusă cu nonșalanță – și acestea la fel de păgubitoare –, ci vorbim de un tip de minciună ființială, care modifică structural ontologia umanității. În fapt, ne referim la pretenția minciunii de a fi Adevăr.

În ființa umană, Adevărul nu este o sumă de percepte corecte pe care le asumăm în timp. Nici însușirea sistematică a cât mai multe și cât mai valide definiții despre adevăr. Și, de fapt, nimic pe linia aceasta a înmulțirii utilitare și a efortului constant de a aduce dinafară înăuntru nostru a ceva ce se consideră adevărat.

Omul este, nu devine Adevăr. Și, de aceea, nu înafara noastră trebuie căutat Adevărul, ci înlăuntru. Cele dinafară doar ne confirmă, ca răspuns al structurării noastre în Adevărul care suntem prin facere.

Toată creația văzută și nevăzută își are cauza în structura supremă a Adevărului și a Iubirii, în Preasfânta Treime. Dar nu-și are doar cauza, ci și întreaga ființialitate, astfel încât, tot ceea ce există este structurat pe/în Adevăr. Deci, creația lui Dumnezeu nu are Adevărul exterior ei, ci interior, Adevărul fiind temelia și nucleul însuși al existenței. Mai concret, întreaga ontologie a creației este o ontologie a Adevărului, în cele mai mici detalii ale ei, astfel încât putem spune că doar ceea ce nu există nu este Adevăr, dar tot ceea ce există Adevăr este pentru că în Adevăr își are obârșia. A spune despre o existență că este o iluzie este egal cu a spune că ea nu există. Iar a spune că este o minciună este întocmai cu încercarea de a demonstra și de a pune în logică aporia. Prin urmare, între Adevăr și  minciună este același raport ca cel dintre existență și nonexistență, dintre ființă și neființă. Adică, dacă Adevărul este, minciuna NU este.

Și totuși, aici apare tot paradoxul tâmp al vremurilor noastre. Raportul de care tocmai aminteam este total inversat: doar minciuna pare că este, iar Adevărul este pus sub semnul întrebării sau chiar pe locul lui NU este! Dar chiar și acest raport ar fi suportabil, cât timp se consumă la nivelul expresiilor, al teoriilor și al ideologiilor curente despre reperele vieții. Însă, ceea ce aruncă cu totul în aer, pune în derută existențială și ne umple de traume vizibile este pretenția minciunii, nu de a exclude Adevărul, ci de a fi ea însăși Adevărul. Așa ceva, ființa, ca ceea ce este zidită în Chipul Adevărului, nu poate primi nici în ultima rațiune a ontologiei sale.

Minciuna, a ajuns cetate/oraș, este civilizație, este societate/modernitate, este lege, este chiar religie, este în toate cele din jurul nostru, este în noi sau ne dă târcoale sistematic și, de aceea, își cere Dreptul la ontologie (chiar dacă ocupă doar suprafețele existenței). S-a dezvoltat și s-a înrădăcinat atât de tare în existența de toate zilele (evident, prin alegerile noastre), s-a șlefuit atât de mult în logică și s-a lipit atât de tare de conștiință încât seamănă perfect cu Adevărul, dar fix Adevăr nu este.

Am ajuns nu doar să spunem minciuni, dar să le și respirăm. Nu doar să ne ascundem de noi înșine după minciuni, ci dimpotrivă să ne legitimăm prin ele. Să credem în ele în așa hal încât, putem nici să nu clipim atunci când mințim. Mai mult, cu insistență cerem să fim crezuți când mințim; să fim validați în minciună; să fie legiferată minciuna; să aibă „drept la existență”; să fie tolerată în toate, dar ea intolerantă la orice formă a Adevărului. Cerem să fim aplaudați pentru cât de „logic și de empatic” mințim. Minciuna are pretenția să fie considerată. Să i se recunoască dreptul la logică și un loc în universitate. Mimează chiar și un tip de comunitate, rivală cu comuniunea. Mai mult, crede că este capabilă de milă, de dreptate în toate cele și chiar că are mai multă „iubire” decât Adevărul, care, se știe că „doare” etc. Dar, toate acestea, nu le văd și nici nu pot să le vadă cei ce mint. Sunt văzuți însă, doar de cei ce sunt în Adevăr!

În realitate – căci realitatea este evidența neclintită a Adevărului – minciuna, cu toată strategia ei meschină, cu toată lumea ei închipuită și cu toată mulțimea ei de înșelați, ea NU există. Ea pare că este, dar nu este. Pare că are logică, dar nu-i decât rațiunea noastră adevărata, dar deviată. Pare că are voință, dar nu-i decât adevărata noastră libertate, robită. Pare că are vitalitate, dar nu-i decât adevărata noastră energie prost investită. Minciuna nu are și nu este nimic!

Doar demonul, tatăl minciunii (Ioan 8, 44-46) – dar nici el mincinos prin fire, ci doar prin alegere directă, constantă și încăpățânată – caută, cu disperare să „convingă pe om” că minciuna este adevăr. Și are putere să facă aceasta pentru că e viclean. Și folosește viclenia, prezentându-ne o minciună ca adevăr și pe el însuși ca fiind adevărul, iar Însuși Adevărul ca pe un mincinos. Așa a făcut cu protopărinții noștri, Adam și Eva în Rai, când prin viclenia minciunii i-a înșelat cu consecințe milenare. Și a făcut aceasta demonul, dintr-o suferință amarnică care îi chinuie ființa, pentru că alege să stea în afara Creatorului, în afara Adevărului propriu, întru care și el a fost zidit. Și din acest chin, și din această ură de sine, se războiește imaginar cu Dumnezeu, nu altfel decât viclenind pe om să aleagă minciuna, chipurile „binefăcătoare”, împotriva Adevărului stabil, iubitor și răbdător până la moarte!

Miza acestei viclenii este înșelarea demonică, că, dacă lumea va deveni o împărăție a minciunii, Dumnezeu însuși va „binecuvânta” minciuna și îi va da ființialitate, timp în care, demonul va ajunge și el dumnezeu – visul năruitor al existenței sale – și astfel, va scăpa de suferință… Iată și capătul „logicii” minciunii!

Omul, la rândul său, odată ce a ales minciuna, prin protopărinți, și-a modificat condiția existenței, dar nu și-a schimbat sau anulat ontologia arhistructurată în Adevăr (cum de altfel, nici demonul nu și-o poate anula). Chiar și în ordinea căderii, prin viclenia mincinoasă a demonului, ontologia existenței omului și a lumii rămâne Adevăr neclintit, real și fundamental, datorită asumării ei anticipate de Hristos, noul Adam (Facere 3, 15), Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6). Minciuna, însă, odată aleasă și nerecunoscută (Facere 3, 8-14), devine parazitul ontologic al omului, pentru unii, probabil, veșnic… Și cu cât, personal și umanitar, alegem minciuna, semănăm mai mult cu demonul și cu „lumea” lui și, se pare, că ne îndreptăm către aceeași pretenție demonică: să cerem și noi Creatorului să ne „binecuvinteze” o lume a minciunii, pe considerentul irațional: că suntem mulți. Dar, și aici, avem o altă viclenie, de data aceasta a omului, nu a demonului. Se cere de la Dumnezeu o lume a minciunii, dar nu oricum, ci într-o împărăție a Adevărului. Adică, permisiunea mincinoșilor să se folosească mincinos de Adevăr, căci, și ei „știu”, că doar el are existență. Altfel, cine ar crede sau ar sta într-o lume a minciunii în toată urâțenia și nonexistența ei?

Așadar, minciuna pare ceva, pentru că folosește toată structura, toată energia și tot chipul frumos al Adevărului, deturnându-l. Ea nu are ființă. Nu are viață. Nu are chip. Dar, le împrumută viclean pe cele ale Adevărului, imitându-l cât mai fidel, dar în cu totul alt scop. Dacă pare că are, are doar ce și cât îi cedăm noi din darurile ontologiei noastre venite de la Creator, sursă inepuizabilă de Adevăr, pe care o poate parazita nedrept alegerea minciunii. Tocmai de aceea, pare că are noutate și creativitate minciuna, pentru că se folosește de resursele ființiale ale Adevărului din noi. Cu toate acestea, rămâne tot amorfă, tot hidoasă, tot banală, tot seacă, tot irațională, tot nălucă, tot tâmpă, pentru că ființa însăși, desi inepuizabilă în capacitate, nu se deschide creativ și înnoitor decât la Adevăr. La minciună, dimpotrivă, se închide, se blochează, adică se limitează doar la a fi, fără a mai fi ființă înfloritoare.

Așa apare tot chinul și toată disperarea minciunii și a mincinoșilor care aleg minciuna. Că deși par a fi pe val, se simt mereu sufocați sub el. Că deși par puternicii clipei, se simt tot mai slabi și plini de frici. Că deși par a stăpâni peste toți și toate, se simt mereu stăpâniți și robiți. Că deși par că au o logică imbatabilă, se încurcă în cele mai simple gânduri, iar la chip arată ca niște derutați și nesiguri în tot ceea ce fac. Au o singură poziție în toate: imitarea/copierea.

Și da, dacă vom insista în alegerile mincinoase, Dumnezeu va ceda. Dar, nu va ceda minciunii, ci va ceda uriașei presiuni a Adevărului și a realității de a se impune ca existență și ca evidență, dincolo de măștile stilate (a se citi „schimonosite”!) ale minciunii. Va fi, și acum este, ziua demascării. Va fi, și acum este, ziua în care minciuna nu se va mai putea ascunde după Adevăr, nici imita, nici deturna, nici, nici...  Va fi, și acum este, ziua în care Ontologia Adevărului va izbucni în Viața cea fără de sfârșit și va transfigura în har toată materialitatea lumii, locul de manifestare prin excelență al duhului minciunii, din om sau din demon, căci materialitatea este cel mai bun paravan al ei. 

Va fi, și acum este, Ziua Adevărului,

Ca Cel ce Singur este și rămâne!

Va fi și va rămâne și minciuna, ca parazit ontologic al ființei, dar demascată și usturător de seacă, un chin veșnic pentru cei ce se vor fi exersat atât de mult doar în alegeri mincinoase, încât nu vor mai putea (re)cunoaște Adevărul sau, nu vor mai fi vrând a schimba pe nimic minciuna…

Și totuși, va fi, și acum este, ziua în care Adevărul se ivește în toată frumusețea Lui covârșitoare, în toată mângâierea Lui delicată, în toată plinătatea Iubirii Lui și în toată disponibilitatea iertării Lui. Sincer, doar prost să fii să reziști la așa ceva, din simplu motiv că vrei să fii consecvent alegerilor mincinoase. Acesta este și va fi un mare iad! Și nu-i așa că mulți îl recunoaștem? Și, cu aceasta, totuși încă ni-l dorim!?

Dar, adevărul se arată astăzi, pentru că este Însăși Viața pe care o trăim și însăși realitatea în care suntem. Adevărat, ascuns sub chipul tot mai hidos al minciunii, ce scâlciază amarnic ființa tăcută a Adevărului.

Tu, suflete, încă nu ai obosit…?