Să-L așezăm pe Hristos, Domnul nostru, ca pe un soare sus pe cerul sufletului nostru, și atunci El ne va lumina și ne va încălzi întreg pământul vieții noastre, care nu va întârzia să-și aducă roadele sale. Atunci, soarele omului vechi „se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina sa, iar stelele vor cădea din cer” (Matei 24, 29). Așa a fost Sfântul Antonie cel Mare, care, deși neînvățat, îi întrecea cu mult în înțelepciune pe filozofii care își luminau mintea numai cu „lampa” și „soarele” științei veacului acestuia.

Și fiindcă nu oricine poate ajunge la această înaltă treaptă de înțelepciune, ori de câte ori suntem în vreo nedumerire, trebuie să alergăm la scrierile Sfinților Părinți și la cele șapte sinoade ecumenice care nu se abat de la Evanghelia lui Iisus. Aceștia să ne fie cei dintâi duhovnici; iar în al doilea rând, „pruncii”, cărora Dumnezeu le-a descoperit adevărul ascuns de la înțelepți. Și atunci, de va fi vorba de diavolul și de slugile lui, trebuie să fim „șerpi”, iar de va fi vorba de Iisus și de Evanghelia Lui, trebuie să fim „porumbei” și „prunci” fără răutate și fără vicleșug.

Sfinții, luminați de Duhul Sfânt, erau mai înțelepți decât șerpii demonici, fiindcă presimțeau și sfărâmau toate cursele diavolului, dar erau mai blânzi decât porumbeii, fiindcă se dădeau învinși în fața oamenilor, iubeau pe vrăjmașii lor, nu se mâniau și nu-i urau.

Și în această privință, ei au luat pildă de la Mântuitorul, care în ce privește trupul și cele materiale a cedat până a fost zdrobit cu totul pe Cruce, iar în ce privește sufletul și cele spirituale, a fost de o intransigență ce a biruit și a zdrobit lumea.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 194-195)